”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018)
Regia: Radu Jude
Cu: Ioana Iacob, Alexandru Dabija, Alex Bogdan, Șerban Pavlu
Am văzut astăzi împreună cu câteva sute de spectatori filmul cel mai recent al lui Radu Jude, ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’ în cadrul Festivalului de Film de la Haifa. Un film care abordează cu curaj și fără menajamente tema cunoașterii și asumării trecutului în societatea românească de astăzi. Un film care va avea un impact și va stârni controverse, dar sunt convins că este exact ceea ce și-au dorit realizatorii.
Fiecare popor pe care îl cunosc își construiește propria sa imagine istorică, propria sa mitologie. Acestea sunt bazate în parte pe fapte istorice, dar privite din perspectiva proprie și înfrumusețate în mod voluntar (pentru a mobiliza și a uni ‘națiunile’ în vremuri de criză sau în scopuri diversioniste și propagandistice) sau în mod involuntar. Foarte puține popoare din cele pe care le cunosc au avut în anumite momente ale istoriei lor luciditatea de a-și recunoaște greșelile, de a-și contrazice mitologiile și de a-și rectifica propria imagine istorică pentru a acceptă greșelile și uneori chiar crimele comise de guvernele și sub cârma conducătorilor care îi reprezintă. Cunoașterea și acceptarea propriei istorii este un proces care, de la țară la țară, de la popor la popor, se desfășoară diferit și niciodată ușor. Este și cazul românilor și al României, care au trăit o experiență a dictaturilor succesive care vreme de aproape jumătate de secol au impus viziuni ale propriei istorii deformate de ideologii și naționalism, trecând sub tăcere crimele comise în perioada celui de-al doilea război mondial și a Holocaustului. Lucrările istorice ale ultimelor 2-3 decenii au început să aducă la lumină aspectele întunecate, dar procesul de cunoaștere și asumare este încă dificil, se izbește de ignoranță și rezistență. Pe plan artistic cărți ca cele scrise de Cătălin Mihuleac sau filme ca cele ale lui Radu Jude fac parte din acest proces lent, dar esențial.
Pot fi trasate multe paralele între regizorul Radu Jude și eroina principală a filmului, o regizoare cu nume de poetă, care primește susținerea financiară a primăriei pentru organizarea unei reconstituiri a unor episoade din participarea României în cel de-al doilea război mondial, nu în alt loc (simbolic) decât în centrul Bucureștilor, în Piața Palatului, locul unde a început schimbarea (incertă, incompletă) a destinului României în 1989. Ca și Radu Jude însuși, regizoarea Mariana își asumă riscul de a include în creația sa artistică nu versiunea eroică naționalistă, ci adevăruri incomode despre crimele de război comise de armata română în anul 1941, în perioada în care era aliată cu Germania Nazistă. În episodul românesc al Holocaustului au pierit 380 de mii de evrei, dar acest fapt istoric documentat de studii și de lucrările Comisiei Wiesel este încă doar parțial cunoscut, acceptat, asumat de majoritatea păturilor populației românești, de la clasa politică și până la mulțimea educată fie în perioada propagandei comuniste, fie în cea a superficialității intelectuale din epoca de după 1990. Ideea că guvernanții României și armata aflată sub comanda lor au fost răspunzători de crime de război contravine evident și mitologiei și imaginii idealizate create în lungii ani de ignoranță.
Societatea românească, așa cum o prezintă Radu Jude, este fragmmentata în planuri multiple. Demersul de auto-analiză istorică al regizoarei se bucură de sprijinul unei părți a echipei cu care lucrează, dar și de multă rezistență la toate nivelele, de la cel al funcționarilor culturali care încearcă să influențeze conținutul creației artistice într-o varianta ‘soft’ a cenzurii și până la o parte dintre actorii amatori și figuranții intrigați și indignați de varianta neconformistă a istoriei pe care sunt îndrumați să o prezinte. Rasismul și cabotinismul, cinismul și demagogia își dau mâna într-o combinație uneori comică, alteori absurdă a încercărilor de a devia scopul proiectului. Până la urmă ceva este realizat, dar cu un preț personal semnificativ.
Personajele lui Radu Jude reflectă și alte sfâșâieri și disonanțe la diferite nivele ale lumii românești de astăzi. Unele dintre ele sunt cultivate, citează liber din filosofi și istorici, dar folosesc simultan un limbaj de stradă, fără perdea și menajamente. Există un conflict secundar al relației între regizoare și un pilot de aviație căsătorit și întrebarea dacă el este esențial liniei tematice principale a filmului este legitimă. Răspunsul este în opinia mea pozitiv, personajul Marianei fiind astfel prezentat în diferitele sale dimensiuni, ca un personaj complex și în același timp familiar, o femeie inteligentă și vulnerabilă în viața personală, departe de a fi doar un personaj-șablon cu obsesie politică. Interpretarea actoricească este excelentă, cu mențiuni speciale pentru Ioana Iacob în rolul principal și Alexandru Dabija în cel al responsabilului cultural. Extrasele din materialele de arhivă ale jurnalelor cinematografice ale vremii sunt folosite în mod inteligent sub pretextul documentării pentru realizarea reconstituirii și crează o imagina clară a contextului istoric la care se referă filmul. Cadrele lungi și folosirea aparatului de filmat mobil crează o atmosfera dinamică și autentică.
Este filmul prea lung cu cele două ore și douăzeci de minute ale sale? Mărturisesc că nu m-am plictisit în niciun moment, din contră, am fost interesat în permanență de subiect și de detalii iar construcția gradată a acțiunii își are deznodământul într-un final cu impact emoțional.
Pentru personajele filmului și pentru spectatori întrebarea centrală este dacă istoria poate fi învățată, reînvățată, asumată. Răspunsul la această întrebare rămâne ambiguu. ‘Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari’ este însă un film pe care cei care îl vor vedea nu îl vor uita ușor și îl vor discuta multă vreme.
