Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Paralel”, de Mihai Buzea. Volumul a apărut de curând la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză.
Despre carte:
Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil mic se mută în străinătate și învață încet-încet să depășească o serie de neajunsuri și să se împace cu altele. Mihai e scriitor (adică veniturile lui sînt subțirele), soția lui are un job nou de care e foarte mulțumită (adică veniturile familiei nu sînt deloc subțirele), iar fetița lor e definiția curiozității: din plimbările prin noul oraș se naște o altă realitate, mult mai interesantă, în care pădurile vecine aparțin unor vrăjitoare, zonele noroioase de pe lîngă blocuri sînt mlaștini stăpînite de căpcăuni ori egrete, iar în parcuri se întîmplă lucruri magice.
Dar, dacă toate merg așa de bine, de ce e „greu să adormi seara”? Efectele cumulative ale dezrădăcinării sînt uneori greu de sesizat, așa că personajul Mihai Buzea se apără reconstruind un prezent pentru sine și ai lui și recuperîndu-și trecutul bucată cu bucată. Cît de bine te cunoști, dacă ești capabil să înțelegi ce s-a întîmplat cu tine și, mai ales, cine ești tu, cel de-acum – sînt tot atîtea întrebări pe care autorul Mihai Buzea le pune în cartea de față, sub pretextul rememorării unor părți din viața sa și a familiei sale. Întrebările ajung pînă la urmă să-și capete răspunsurile, însă independent de voința lui. Paralel îl atrage pe cititor într-un joc la care puțini își doresc să ia parte cu adevărat.
Fragment în avanpremieră:
Din capitolul „Asfinţitul Crailor”:
Băiat de bani gata, fiul unui înalt funcţionar diplomatic paraguayan de la ambasada lor din Bolivia. A avut o copilărie ca-n filme, nu, ca-n telenovele: paraguayenii sunt certaţi rău cu bolivienii, iar fiecare ambasador din ţara vecină e pompat cu bani în disperare, ca să le ia ochii localnicilor; ambasadorul bolivian din Asunción trăieşte ca un prinţ, ambasadorul paraguayan din La Paz trăieşte ca doi prinţi. Iar Luis? Copil cu şofer, cu servitoare, cu bonă, cu antrenor personal, dar şi – asta-i culmea culmilor – cu ghid personal; de bodyguard nu mai spun. A făcut şcoala cea mai superscumpă din ţara aia supersăracă (cu cât o ţară este mai săracă, cu atât bogătaşii locului sparg banii mai cu nesimţire), în engleză, bunînţeles, de la grădiniţă pân-a terminat liceul. Antrenorul a scos din el un polisportiv, tenis, echitaţie, înot, dansuri, golf, chestii de-astea de boieri mari, bona l-a-nvăţat cea mai îngrijită franceză de la sud de Québec (normal, doar era pariziancă! Nici nu vreau să mă gândesc pe ce salariu accepta ea să stea în sărăcia aia…), şoferul l-a-nvăţat să conducă cam orice fel de maşină, de la bodyguard trebuie să fi deprins ceva mişcări, că prea era sigur pe el (măcar atâta lucru pot să citesc şi eu în oameni: absenţa fricii), iar de la servitoare a învăţat limba aymara, care nu ştiu ce este, dar pe care Luis zicea c-o folosea să vorbească la telefon cu maică-sa, când voiau să nu-i înţeleagă taică-său (şi el, şi maică-sa par să fi fost foarte ataşaţi de acea servitoare, rămasă din păcate fără nume. Mie-mi plac numele proprii. Dau carne, dar uite că de la Luis n-am putut să storc numele acelei femei). Dar şmecheria mare a fost cea cu ghidul: cu el mergea Luis pe traseu, de la el a prins drag de munte şi tot cu el a făcut măreaţa lui expediţie la Potosí, care l-a marcat pe viaţă, ajung imediat şi acolo că n-au intrat zilele-n sac.
Toate bune şi frumoase, dar chiar şi liceul prinţişorului s-a terminat la un moment dat, aşa că Luis al meu a fost zburătăcit de taică-său direct pe East Coast, să înveţe carte serioasă la o universitate de elită şi mai ales să-şi facă acolo prieteni utili pentru următorii 50 de ani de viaţă, pe care sus-zisul tată nici nu concepea ca Luis să nu şi-i petreacă servindu-şi patria. Banii nu contau, Luis se descurca la examene, dar fără să strălucească, până l-a sunat maică-sa să-i spună că taică-său s-a combinat cu franţuzoaica şi i-a făcut ei vânt, interzicându-i în acelaşi timp divorţul, ca să nu-şi pericliteze poziţia socială şi viitorul copilului; ei bine, la faza asta „copilul“ a făcut urât de tot, da’ urât, şi-a băgat pula-n tac-su, a plecat de la universitatea de fiţe, a refuzat să mai primească vreun ban, şi-a luat o slujbă de amărât şi s-a înscris la altă universitate, una de stat de prin Midwest, unde nu se ducea nici dracu’ (niciun drac din lumea lui de până atunci, adică). Aşa s-a reinventat Luis ăsta, mare om, mare de tot, nu zic doar pentru că e şeful neveste-mii, ci pentru că e chiar cineva; judece fiecare!
***
Despre autor:
Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019). În prezent locuiește la Bruxelles.
