Un fragment în premieră din volumul Evadarea din relațiile perverse. Cum să recunoaștem un pervers narcisic cu ajutorul poveștilor de Claire‑Lucie Cziffra, în traducerea Adrianei Ghencea, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Instrumente PSI.
Despre carte:
Cum recunoaștem o relație perversă? Și, mai ales, cum scăpăm din ea?
Un farmec irezistibil poate ascunde o formă de manipulare greu de sesizat. Cei care cad pradă unui pervers narcisic ajung de obicei să se învinovățească pe ei înșiși, fără să înțeleagă cum au fost prinși în această capcană. Psihanalista Claire-Lucie Cziffra oferă un instrument terapeutic extrem de eficient: poveștile copilăriei.
Recitind opt basme clasice, ea ne arată cum recunoaștem, în personajele negative din aceste povești, trăsăturile specifice perversiunii narcisice. Cu exemple din cabinetul de terapie și cu explicații clare, cartea ne oferă nu doar o mai bună înțelegere a relațiilor toxice, ci și strategii reale pentru a ne elibera.
Un demers original, cu miză profundă: transformarea unei suferințe greu de exprimat într-un punct de plecare pentru reconstrucția personală.
Fragment în premieră:
- CE ESTE UN PERVERS?
Dicționarul Littré (1972):
„Pervers“, etimologie: din per (particulă latină augmentativă) și versus (întors); – atributul „al cărui suflet este întors către rău“ se poate aplica și lucrurilor: „doctrine perverse“, „un secol pervers“.
Perversiunea și narcisismul
Perversiunea a fost mult timp înțeleasă de către publicul larg ca o deviație sexuală. Într‑adevăr, Freud a popularizat conceptul sub această formă. Psihanaliști precum Alberto Eiguer (1986), Paul‑Claude Racamier (1992), Maurice Hurni și Giovanna Stoll (1996), dar și Jean‑Pierre Caillot au aprofundat conceptul, în vreme ce alții au reușit să sensibilizeze publicul larg cu privire la acest subiect prin intermediul unor cărți precum Manipulatorii sunt printre noi. Cine ne manipulează și cum ne putem proteja, de Isabelle Nazare‑Aga, (1997) și Hărțuirea morală. Violența perversă în viața de zi cu zi, de Marie‑France Hirigoyen (1998). Aceste două eseuri ilustrează comportamentul perversului, dar nu iau în considerare o realitate neplăcută: nu există pervers narcisic fără complice. Pentru a înțelege cum își seduce perversul complicele, este nevoie să clarificăm termenul „narcisism”.
Formele narcisismului
Narcisismul este o noțiune complexă, studiată de diverși autori și școli, dar toți subliniază faptul că există un narcisism normal și necesar, precum și forme patologice de narcisism.
Narcisismul normal este dezvoltat de copil încă de la naștere prin relații suficient de bune și de securizante cu anturajul lui. Acest narcisism stă la baza unei personalități echilibrate și ajută la construirea unei stime de sine normale.
Narcisismul patologic se manifestă în două forme diferite: narcisismul libidinal, care îi creează pacientului un „eu grandios”, și narcisismul sadic, în cazul căruia pacientul își atribuie valoare prin puterea de a face rău.
Cu alte cuvinte, acest lucru generează două tipuri de pervers: cel pe care‑l voi numi „perversul cinstit” care, depășit de propriile mecanisme, îi face să sufere pe cei din jur în mod involuntar și inconștient, și perversul sadic care, dimpotrivă, găsește o adevărată plăcere în a face rău.
Cu „perversul cinstit”, relațiile nu sunt tocmai ușoare, dar nici imposibile: îi pot fi impuse limite și se poate negocia cu el. Cu cel sadic, în schimb, nu avem altă soluție decât fuga.
Este greu să diferențiem cele două profiluri de pervers, căci mecanismele folosite sunt adesea aceleași. „Perversul cinstit” păstrează o anumită etică și niște limite, în afară de cele impuse de lege sau de raportul de forțe. Cel de‑al doilea nu are decât două obiective: să nu se lase prins și să‑și mențină avantajul. Acest ultim tip de pervers poate fi foarte periculos.
Perversul sadic este un prădător care atacă și se folosește de celălalt pe toate planurile. De câteva decenii, unii psihanaliști, continuatori ai lui Alberto Eiguer și ai lui Racamier, au abordat această problematică și s‑au confruntat cu două obstacole majore:
1) Perversiunea nu se arată și nu intervine decât într‑o relație.
2) Rareori găsim un pervers pe canapea la terapie, el fiind de părere că nu are nevoie nici de ajutor, nici de îngrijiri. În plus, anturajul lui este cel care suferă.
Odată cu extinderea terapiilor de cuplu și familie, psihanaliștii au putut să‑și pună întrebări cu privire la configurația perversă și să înțeleagă că aceasta este una dintre modalitățile suferinței narcisice. În timpul unei terapii de cuplu, indiciile unui comportament pervers apar atunci când este abordat subiectul sexualității. Într‑adevăr, perversul urmărește să‑l transforme pe celălalt în obiect și, în acest mod, să îi distrugă sănătatea psihică. Dacă perversul acceptă să vină la terapia de familie, o face, în general, pentru că se simte depășit de situație și pentru că își dorește ajutorul unui terapeut (pe care încearcă să‑l manipuleze) ca să recapete controlul.
Cum funcționează perversul
Perversul este un parazit care își pune în aplicare toate capacitățile pentru a atrage și a păstra persoana pe care o va folosi. Prin urmare, el știe întotdeauna cu exactitate până unde poate merge, reușind așadar să transforme relația într‑una de durată. Scopul nostru va fi să reperăm comportamentul perversului și manipulările sale, să învățăm să le evităm și să înțelegem care dintre slăbiciunile noastre a permis apariția acestui tip de exploatare.
Abordarea freudiană a scos în evidență prezența unui vid interior în cazul personalităților perverse. Acești subiecți își percep cu greu propriile emoții, le refulează și spun, de cele mai multe ori, că nu resimt afecte decât dacă se uită la un film. Ei caută să exteriorizeze cumva această suferință a vidului: celălalt devine atunci un obiect în care să‑și includă propria suferință. Pe de altă parte, perverșii caută să distrugă la celălalt (față de care n‑au nici un fel de empatie) ceea ce ei înșiși nu pot dobândi (fericirea, dorința, plăcerea). Prin această violență, ei încearcă să‑și umple vidul interior. Lipsa de vinovăție îi întărește, de altfel, în atotputernicia lor.
Un păianjen își țese pânza
Ca un păianjen, perversul narcisic își țese pânza și își pândește prada. Și îndată ce o prinde, se năpustește asupra ei. Perversul își seduce victima și pătrunde în breșele sale emoționale, rămânând ascuns până când locul lui este sufficient de bine asigurat. Apoi, face ravagii. Buimăcite, victimele vor spune: „Dar nu era așa la început!” Faza inițială a relației îi este necesară perversului pentru a stăpâni terenul, lucru pe care nu ar reuși să‑l facă dacă și‑ar arăta din capul locului adevărata fire.
Pentru a se hrăni din celălalt, perversul recurge la diverse tehnici:
– instrumentalizează cuvântul. Vom reveni asupra acestui aspect când vom vorbi despre comunicările patologice din basmul Cioara și din basmul Bătrânul Rinkrank ;
– instrumentalizează dorința. Perversul definește ce este sau nu este de dorit și ce ar trebui să gândească sau să facă celălalt, așa cum se observă în basmele Blană‑de‑urs, Scufița Roșie și Cele trei păstorițe:
„Ție, care‑ți place să ajuți, tu ar trebui să…“
Doamna își dorește mai multă viață socială. Domnul îi
răspunde: „Dar suntem bine așa, în doi“.
– îl devalorizează pe celălalt, fie printr‑un atac direct, fie prin atacuri nonverbale: adesea cu o ridicare din umeri, un ton excedat sau negare pur și simplu. O vom vedea în povestea Zânei lacului;
– dă buzna în spațiul celuilalt, sau îi ia acestuia locul de‑a dreptul, ca în basmul Păzitoarea de gâște. El, care nu face nimic în bucătărie, va vrea dea ordine. Pune monopol pe discuție în conversația cu invitații;
– perversul pătrunde în intimitatea celuilalt în diverse moduri.
Intră în baia unui adolescent sau a unei adolescente, împărtășește lucruri care nu‑și au locul, invadează spațiile de intimitate ale celuilalt. Impune un erotism deplasat. De exemplu, aranjează să vizioneze scene cu caracter sexual în prezența unui copil. Sau, dimpotrivă, poate să elimine din relația sa amoroasă orice caracter erotic, ori să‑și acuze partenerul sau partenera că nu se ridică la înălțimea așteptărilor sale.
– atacă psihicul celuilalt și îl destabilizează. O vom vedea mai amănunțit în basmul Cioara.
„Se știe că ești prea… sau nu destul de…“
– definește relația după propriile sale nevoi. Perversul dă regulile după care ar trebui să fie tratat și impune comportamentul pe care vrea să‑l obțină, cum se întâmplă în povestea Cele trei păstorițe ;
– acționează prin sugestie, neacceptând sub nici o formă să‑și asume rolul de solicitant, care ar anula postura de atotputernicie pe care vrea s‑o ocupe. Acest lucru e ilustrat în povestea Blană‑pestriță.
„Doamne! N‑am pe nimeni care să stea cu Martine și am o întâlnire foarte importantă! E șansa vieții mele, și am s‑o pierd!“ Așteaptă apoi să se ofere celălalt.
***
Despre autoare:
CLAIRE-LUCIE CZIFFRA are treizeci de ani de experiență în psihoterapia psihanalitică. A publicat volumele Les relations perverses. Si le pervers m’était conté, 2012, Au secours, mon enfant rame à l’école! Accompagner ses premiers apprentissages, 2014 și Échapper aux relations perverses. Repérer les pervers narcissiques grâce aux contes de notre enfance, 2022.
