Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii”, de Robert D. Kaplan, apărut recent la Editura Humanitas, în traducerea lui Iustin Mureșanu‑Ignat.
Despre carte:
Lumea aceasta a incertitudinilor, unde haosul amenință la fiecare pas, are nevoie mai mult ca oricând de înțelepciunea gândirii tragice. Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai influenți analiști de politică externă, se întoarce la operele dramaturgilor Greciei antice, la operele lui Shakespeare, ale filozofilor germani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii.
Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea sa este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre.
Fragment în avanpremieră:
Lupta binelui împotriva binelui
Patruzeci de ani ca reporter străin m‑au învățat că, deși înțelegerea evenimentelor globale începe cu studierea hărților, ea se termină întotdeauna cu Shakespeare. Hărțile oferă contextul evenimentelor și cadrul vast în care acestea se desfășoară. Dar sensibilitatea necesară pentru a înțelege aceste evenimente – intuiția crucială privind pasiunile și instinctele liderilor politici – este shakespeariană.
Geografia este necesară pentru a studia cultura și civilizația, care constituie experiențele acumulate de diferite popoare ce locuiesc pe anumite meleaguri de sute, dacă nu chiar mii de ani. Faptul că trăsăturile și tendințele culturale nu pot fi cuantificate cu ușurință de științele politice contemporane nu le reduce importanța. Cu alte cuvinte, harta stă la baza oricărei forme de cunoaștere. Am trăit înconjurat de hărți toată viața mea profesională. Erau primele lucruri pe care le consultam înainte de a zbura în misiune într‑o țară străină. Hărțile vorbeau atât despre oportunități, cât și despre limitări: unele țări aveau țărmuri, altele nu; unele se aflau de‑a lungul marilor linii maritime de comunicație, însă multe altele nu; unele aveau lanțuri muntoase care împărțeau țara în triburi și grupuri etnice, iar altele nu; unele țări aveau soluri bune, în timp ce altele nu; și așa mai departe.
Și totuși harta în sine este prea fatalistă – motivul pentru care geopolitica, studiată izolat, nu oferă decât adevăruri de interes minor. Adevărurile importante implică întotdeauna tărâmul inimii, în care coborâm de la hartă spre cultură și spre experiența istorică acumulată, pentru ca în final să ajungem la individ.
Oamenii nu sunt particule într‑o eprubetă al căror comportament urmează legile chimiei și ale fizicii. Nu există o știință exactă și predictivă a politicii internaționale. Există doar intuiție, care poate fi îmbunătățită prin studierea geografiei, pe de o parte, și a literaturii, pe de altă parte, cu un accent mai mare pe aceasta din urmă pe măsură ce îmbătrânești. Istoricii înțeleg acest lucru, iar cei mai buni istorici (și cei mai buni reporteri străini de școală veche pe care i‑am cunoscut) sunt la ei acasă în sferele înalte ale romancierilor. Ei știu că, în cadrul marilor modele ce pot fi determinate, există haosul imposibil de prevăzut al interacțiunilor umane, alimentat de alienantele vârtejuri de pasiuni și ambiții – astfel încât marile evenimente pot depinde de un singur gest sau de o singură remarcă nepotrivită făcută în cadrul unei întâlniri la nivel înalt, care dezvăluie caracterul unui lider politic, chiar dacă se circumscrie unor forțe structurale de fond pe care istoricii și politologii le pot studia.
Nu există nici un ținut geografic la fel de vast și plin de minuni și posibilități precum mintea lui Hamlet. Prin simplul fapt că gândește cu voce tare, Hamlet dărâmă barierele culturale și manifestă un universalism care triumfă asupra geografiei. Geografia înseamnă mărime, scară; Hamlet este particularitate, minuțiozitate. În literatură, așa ceva se numește „epică“ dacă încorporează ambele elemente. Război și pace, de Tolstoi, și Revoluția Franceză, de Carlyle, sunt două exemple de fresce imense și copleșitoare, care vădesc totuși precizia chirurgicală a unor indivizi care caută să‑și determine soarta.
Există însă ceva și mai fundamental care unește geografia și pe Shakespeare: ceva care potențează drama tuturor acestor elemente aflate în interacțiune – harta, civilizațiile, istoria și indivizii – și care guvernează astfel cele mai mărețe fresce epice, indiferent de amploarea lor. Acest ceva este tragedia, între granițele căreia se desfășoară întreaga literatură, natură umană și evenimentele lumii. Tragedia începe cu conștientizarea sfâșietoare a alegerilor limitate pe care le avem în viață, oricât de vast ar fi peisajul: cunoașterea faptului că, indiferent de condiții, nu totul este posibil. Aceasta este lumea constrângerilor, atât umane, cât și fizice. A fi conștient de sine înseamnă a înțelege ce este posibil și ce nu, în orice situație dată. Iar această conștientizare vine adesea prea târziu pentru a mai influența deznodământul. După cum îl citează Herodot pe un persan: „Ne continuăm drumul, împinși de soartă. Aceasta este, de altfel, cea mai urâtă dintre durerile oamenilor, să ai multă minte, dar nici o putere“. Cu toate astea, nu avem altă soluție decât să mergem înainte, iar analiza este procesul prin care facem alegeri dificile.
Tot ce am spus se referă doar la ceea ce știm. Sunt însă și multe lucruri pe care nu le cunoaștem și nici nu le putem cunoaște. De multe ori, când liderul unei țări puternice ia decizia de a lansa un atac militar, în ciuda tuturor informațiilor aflate pe biroul său, el acționează fără să poată ști ce o să urmeze, fiind complet în ceață cu privire la intențiile celor pe care țara sa îi atacă. Vladimir Putin a acționat orbește în ajunul invaziei în Ucraina, ceața fiind deosebit de densă din cauza subordonaților care se temeau de o discuție sinceră cu el.
Oedip rege, de Sofocle, ne învață că nici un om nu poate fi considerat norocos până în clipa morții sale, pentru că nimic nu este sigur și, prin urmare, nimic nu poate fi luat de bun. Catastrofa îl poate lovi în orice moment pe cel mai de succes și mai puternic om, făcând praf și pulbere viața cea mai ferice și mai împlinită. Pentru că există ceva numit soartă – ceea ce grecii numeau moira, „cea care distribuie [soarta]“ –, trebuie să fim grijulii și prevăzători pentru a ne feri de hybris. Cu alte cuvinte, trebuie să încercăm să gândim tragic pentru a evita tragedia. Doar fiind chibzuiți și prevăzători – știind că circumstanțele noastre se pot schimba oricând, de multe ori în rău – învățăm modestia și ne eliberăm de iluzii.
De aceea oamenii vanitoși și aroganți sunt totodată și oameni nesăbuiți. Tragedia, după cum ne explică filozoful Arthur Schopenhauer, scoate la iveală „zădărnicia tuturor strădaniilor omenești“. Gândirea tragică, ce interiorizează această concluzie, înseamnă să-ți descoperi sinele înainte de a fi silit să afli crudul adevăr despre tine însuți în timpul unei crize. Sir Maurice Bowra, renumitul clasicist de la Oxford din prima jumătate a secolului XX, a observat că grecii antici știau că măreția umană se vădește cel mai limpede mai degrabă în dezastru decât în triumf. De aceea ei au contopit idealul eroic cu cel tragic.
Tragedia înseamnă mult mai mult decât suferință. Nu este vorba despre triumful răului asupra binelui, ci despre efortul sublim împotriva unor forțe de neînvins, luptă care duce la o nouă conștientizare a vieții noastre și sfințește existența umană. Așa cum am mai spus, când scriu despre tragedie în relațiile internaționale, scopul meu este să inspir, nu să deprim.
Sensul grecescului tragoidia (de la tragos, „țap“) ar putea proveni de la faptul că, în multe piese de teatru grecești, membrii corului erau îmbrăcați în piei de țap sau erau costumați în țapi. Nietzsche, reluând o idee a lui Friedrich Schiller, observă cum corul însuși este fun‑ damentul tragediei grecești, deoarece stă pe scenă ca un „zid viu… spre a se izola de lumea reală și a‑și conserva domeniul ideal“. Această observație consună cu intuiția lui Hegel conform căreia tragedia greacă este sinonimă atât cu anarhia, cât și cu splendoarea Vârstei Eroice, când oamenii erau lăsați în seama propriilor puteri, pentru că nu existau structuri instituționale ale statului care să‑i protejeze. Nimic din toate acestea nu ar trebui să sune paradoxal sau contradictoriu. După cum vom vedea, nu este nimic neapărat negativ sau descurajant în a gândi tragic.
Tragedia a contribuit decisiv la măreția grecilor – și, prin urmare, a contribuit esențial la inventarea Occidentului, fiindcă aceeași civilizație care a inventat mintea tragică a învins și Imperiul Persan. Tragedia, care stă la baza conștiinței de sine și semnifică pierderea iluziilor, este esențială pentru dezvoltarea individualității, care s‑a manifestat pentru prima dată în Grecia clasică și a dus în cele din urmă la apariția democrației occidentale.
***
Despre autor:
ROBERT D. KAPLAN (n. 1952 ) este unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani şi un specialist de renume în istoria Războiului Rece. Revista Foreign Policy l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington. În ultimii treizeci de ani a scris articole pentru The Atlantic, The New York Times, The Washington Post, Financial Times, The Wall Street Journal şi The Los Angeles Times. În calitate de corespondent de presă, a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit vreme îndelungată în Israel, Portugalia şi Grecia. Ca urmare a numeroaselor sale vizite în estul şi sud-estul Europei, a devenit un fin cunoscător al Balcanilor, fiind unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune. Între volumele sale de analiză geopolitică şi de călătorii se numără: Asia’s Cauldron: The South China Sea and the End of a Stable Pacific; The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate (Răzbunarea geografiei. Ce ne spun hărţile despre viitoarele conflicte şi lupta împotriva destinului, 2013); Monsoon: The Indian Ocean and the Future of American Power; Balkan Ghosts: A Journey Through History (Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie, 2007) şi Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus (La Răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, 2002). Robert D. Kaplan este în prezent senior fellow la Center for a New American Security; a lucrat ca analist geopolitic pentru agenţia Stratfor, a fost profesor invitat la United States Naval Academy şi membru al Departamentului Apărării al Statelor Unite. A consiliat mai mulţi preşedinţi, seretari de stat şi miniştri ai apărării americani.
