Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Îndoiala. O explorare în psihologie”, de Geoffrey Beatie, în traducerea lui Vlad Russo, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI. În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.
Despre carte:
Împletind cele mai recente cercetări științifice din domeniu cu studii de caz asupra unor figuri celebre ca Jung, Kafka, Picasso și Alan Turing, Geoffrey Beattie prezintă îndoiala ca pe unul dintre conceptele centrale ale psihologiei.
De la îndoiala de sine și sindromul impostorului la transformarea în armă a îndoielii cu privire la schimbările climatice, autorul ne arată în ce fel se insinuează această stare în mintea noastră, cum se dezvoltă și ajunge să ne schimbe. Îndoiala poate fi un mecanism rațional sau irațional, sistematic sau aleatoriu, sănătos sau patologic, productiv sau neproductiv.
Doar de noi depinde s-o recunoaștem, s-o înțelegem și să-i evaluăm costurile în plan personal și social.
Fragment în premieră:
INTRODUCERE
Natura și sensul îndoielii
Îndoiala este nesiguranța sau lipsa de încredere în ceva sau cineva, inclusiv în sine însuși. Ea este fundamentală în știință, justiție, etică, politică și filozofie, care implică, toate, dezvoltarea unor poziții contradictorii, complexe și adesea subtile, pentru a introduce, cerceta și evalua îndoiala în lumina dovezilor de care dispunem. Descartes s‑a folosit de îndoială, de atitudinea sceptică față de adevărul propriilor credințe, ca de un instrument metodologic în investigațiile sale. Dar ea e fundamentală și pentru existența sinelui, putând reprezenta un mecanism de apărare sau de distragere, fiind rațională sau irațională, sistematică sau întâmplătoare, normală sau patologică. Tulburarea obsesiv‑compulsivă e numită uneori o „maladie a îndoielii“. Potrivit lui Freud, nevroticii obsesionali „au nevoie în viață de nesiguranță sau îndoială“ (Freud 1909/1996: 223). Ei sunt fixați în ambivalență, paralizați de două impulsuri instinctuale – iubire și ură – îndreptate către același obiect.
Într‑o celebră scrisoare către Lou Andreas‑Salomé, Freud reflecta la etiologia îndoielii ca simptom, așa cum apărea în faimosul său studiu despre „Omul cu șobolani“. Freud dăduse acest nume studiului de caz privitor la juristul Ernst Lanzer, care era bântuit de imagini cu șobolani ce apăreau involuntar și recurent în coșmarurile sale, după ce auzise relatarea unui coleg, ofițer în armată, despre o metodă de tortură deosebit de crudă, aplicată, se spune, de chinezi prizonierilor. Metoda consta în a închide un șobolan într‑un borcan, fixându‑l de fundul prizonierului, astfel ca șobolanul, căutând să scape, să roadă anusul prizonierului. Imaginea se înfipsese adânc în mintea lui Lanzer, dând naștere gândului obsesiv că soția și tatăl său erau amândoi supuși acestui chin. Ipoteza lui Freud era că aceste gânduri obsesive înfricoșătoare își aveau originea în conflictul dintre impulsurile simultan iubitoare și agresive față de cei doi. Simptomele obsesionale arătau că pacientul evita să rezolve conflictul în cauză, ceea ce l‑a făcut incapabil de‑a lungul vieții să ia hotărâri dificile care presupuneau alegerea între poziții și direcții de acțiune alternative.
Viața lui a ajuns astfel marcată de îndoială și nehotărâre. În privința originii psihologice a acestui fapt, Freud a emis ipoteza (caracteristică, trebuie spus) că simptomele se datorau experiențelor sexuale timpurii ale pacientului, îndeosebi pedepselor aspre pe care i le aplica în copilărie tatăl său, când îl prindea masturbându‑se (v. și Mahony 1986). „Înclinația spre îndoială […] este continuarea puternicelor tendințe ambivalente din faza pregenitală, iar de atunci ea se leagă de toate perechile de contrarii care apar“ (Freud și Andreas‑Salomé 1966/1972: 77). Avem aici o poziție cu privire la natura și originea îndoielii, dar ea nu e neapărat susținută și de cele mai puternice dovezi.
Îndoiala este, pe de o parte, un instrument al gândirii raționale – în știință, justiție, filozofie sau în gândirea cotidiană –, și pe de altă parte, o problemă psihologică, poate chiar simptomul unei importante disfuncții psihice cu origini în stadiile timpurii ale dezvoltării psihosexuale (cel puțin potrivit unora). E limpede că îndoiala este un concept foarte larg, reprezentând un puternic impuls către acțiune, poate cel mai puternic, și deopotrivă un puternic inhibitor al acțiunii. Ea poate fi un impuls pentru știință, pentru hotărârile juridice, pentru reflecția filozofică, un impuls către progres, schimbare, acțiune pozitivă, dar poate totodată să inhibe procesul decizional, să oprească schimbarea și să ducă la tergiversare, îngrijorare, superstiție și amânare. E un proces interior conștient („percepția nehotărârii“) și ca atare extrem de personal, închis în sinea noastră, un proces pe care adesea evităm să‑l împărtășim altora, chiar și celor mai apropiați. Oare cum s‑ar simți partenerul nostru de viață dacă ne‑ar cunoaște îndoielile cu privire la relația pe care o avem? Sau invers – cum ne‑am simți noi dacă le‑am ști pe ale lui?
În timp, scriitorii, romancierii, biografii și istoricii par să fi avut tot atâtea de spus despre îndoială ca și psihologii, ba poate chiar mai multe (cu una sau două excepții notabile). Îndoiala reprezintă un nucleu al vieții noastre mentale, și ne bucurăm să‑i putem surprinde structurile și rolul în literatură, să‑i înțelegem complexitatea și devierile (câteodată). Așa cum am văzut, Freud socotea că îndoiala e un „simptom“, un semn al rezistenței, iar pentru psihanalist un indiciu al semnificației elementelor refulate legate de ea. Tot din perspectivă psihanalitică, Jung privea însă cu totul altfel îndoiala. În scrisorile sale, el spunea: „Îndoiala și nesiguranța sunt componente indispensabile ale unei vieți împlinite“ (Jung 1951/1976). În cartea de față, vom cerceta printre altele felul în care s‑a înscris îndoiala în viața lui și de ce privit‑o el așa cum a privit‑o, fără a‑i neglija, desigur, aspectele mai „nevrotice“.
Mulți psihologi ignoră îndoiala cu desăvârșire. Vorbesc mai curând despre percepția riscului (care e altceva), despre nesiguranță, anxietate, îngrijorare, aprehensiune, neîncredere, sindromul impostorului și teama de ratare, dar nu le leagă într‑un discurs despre îndoiala însăși – acest nucleu al vieții noastre mentale. Și e păcat, fiindcă ea e o parte importantă a experienței noastre cotidiene, o parte importantă a ființei noastre, pe care o întâlnim pretutindeni: în gândul neplăcut și sâcâitor care ne chinuie când avem de ales o pereche de șosete (deși poate că asta mi se întâmplă numai mie), ca și în clipa de iluminare survenită în procesul mai îndelungat al unei îndoieli benefice, atunci când apare brusc o soluție, care în lipsa îndoielii conștiente și reflexive poate că nici n‑ar fi apărut; în plânsul copilului după mama lui (dedus din surpriza pe care o are când o vede, deși recunosc că e straniu să vorbești despre experiența îndoielii la un prunc care nu știe încă să vorbească), ca și în cazul lui Isus însuși, părăsit pe cruce și asaltat de îndoieli (deși încep să mă îndoiesc totuși că ăsta e un bun exemplu, fiindcă s‑ar putea să‑i jignească pe creștini). Iată deci cât de amplu e subiectul.
Aparent, îndoiala poate începe într‑un anumit moment și într‑un anumit mod, ocupând tot mai mult timp și pătrunzând tot mai adânc în arhitectura funcțională a creierului; ea trece de la o ușoară jenă la o tulburare majoră, și ajunge să ocupe intens gândirea, orientând‑o către principala sursă sau țintă a îndoielii, până devine treptat parte a felului nostru de a privi lumea, deci parte a identității noastre individuale și sociale. Nu e necesar ca îndoiala să acționeze linear, începând cu nașterea simțământului și ducând în cele din urmă la cunoaștere și conștiință de sine. În cazul îndoielii, cunoașterea și sentimentul sunt strâns legate, fiecare putând căpăta preponderență. De asemenea, putem deveni adesea conștienți de îndoiala noastră, lucru important pentru felul în care ne privim pe noi înșine. Multe voci, atât din psihologie, cât și din afara ei, sugerează că rădăcinile îndoielii pot fi găsite de regulă în cele mai timpurii experiențe de socializare, chiar dacă nu neapărat în momentele critice ale dezvoltării psihosexuale (cum credea Freud), îndeosebi în interacțiunile și relațiile noastre cu părinții. Alții sugerează că îndoiala poate lua naștere din nenumărate experiențe emoționale și din interacțiunile petrecute în cursul vieții. Așa cum vom vedea, mari gânditori, artiști și scriitori se situează de partea ambelor argumente, de aceea cea mai potrivită atitudine este să ne păstrăm mintea deschisă.
***
Despre autor:
GEOFFREY BEATTIE, profesor universitar, psiholog, scriitor și jurnalist britanic, a absolvit psihologia la University of Birmingham și a obținut doctoratul la Trinity College (Cambridge). Predă în prezent psihologia la Edge Hill University și este Visiting Scholar la Oxford Centre for Life‑Writing (OCLW) și la Wolfson College (Oxford). Este membru al British Psychological Society, Royal Society of Medicine și Royal Society of Arts. Cercetările sale se axează pe rolul proceselor implicite în luarea deciziilor și în comportament (comportamentul nonverbal în comunicarea multimodală, cogniția implicită în luarea deciziilor privitoare la discriminare și schimbările climatice), aplicarea tehnicilor psihologice în viața de zi cu zi, psihologia boxului și alergării, studii etnografice cu privire la viața clasei muncitoare în Marea Britanie etc. Printre scrierile sale se numără: Talk. An Analysis of Speech and Non‑Verbal Behaviour in Conversation (1983; încununată cu Spearman Medal oferită de British Psychological Society), We Are the People. Journeys Through the Heart of Protestant Ulster (1992) și The Corner Boys (1998) (ambele pe lista scurtă pentru Ewart‑Biggs Literary Prize), On the Ropes. Boxing as a Way of Life (1996; pe lista scurtă a William Hill Sports Book of the Year), Why Aren’t We Saving the Planet. A Psychologist’s Perspective (2010), Our Racist Heart. An Exploration of Unconscious Prejudice in Everyday Life (2013), Rethinking Body Language (2016), Trophy Hunting. A Psychological Perspective (2019; pe lista scurtă a Taylor & Francis Outstanding Book și Digital Product Award), The Psychology of Climate Change (2019), Selfless. A Psychologist’s Journey through Identity and Social Class (2020). Cărțile sale au fost traduse în chineză, portugheză, italiană, finlandeză şi germană.
