Începutul primăverii a adus-o pe Narine Abgarian pentru a patra oară în România. Din cer au căzut trei mere, Simon și Viața e mai dreaptă decât moartea erau cărțile pe care le lansase deja în România. De această dată, rândul i-a revenit primei cărți scrise pentru publicul adult – Oameni care vor fi mereu cu mine. Titlul se referă la oamenii micului oraș Berd din Armenia, în care scriitoarea s-a născut și a crescut într-o familie de intelectuali. După cum s-a văzut și în întâlnirile cu publicul român, oameni care vor fi mereu cu Narine Abgarian și cu poveștile cărora le dă voce sunt mulți și pe meleagurile noastre.
Ceea ce mă impresionează cel mai tare la Narine Abgarian de când am descoperit-o ca om și ca scriitoare sunt căldura și bunătatea ei. Textele și istorisirile ei împletesc amintirile din Berdul copilăriei cu istoria potrivnică a poporului armean, în special a celui din orașul natal, într-o manieră dulce-amară, cu inocență și umor fin. Multe dintre poveștile pe care le prezintă sunt de o tristețe profundă, dar nu-și dorește să stoarcă lacrimile cititorilor (după cum chiar autoarea a afirmat), ci să arate povești de viață în locuri greu încercate de istorie, în vremuri în care răul nu poate fi combătut decât de îndârjirea bunătății de a sălășlui în sufletele celor care mai cred în bine și luptă pentru corectitudine.
Fiind prima carte pentru un public matur, Oameni care vor fi mereu cu mine nu cuprinde episoade pe care la vremea publicării Narine Abgarian se jena să le aștearnă pe hârtie. Le-a povestit, însă, celor prezenți în Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Aceste întâmplări îi au ca protagoniști pe bunicul său – un comunist înflăcărat – și pe străbunica sa, personajul nani Tamar în carte, soacra bunicului său, care-i ura profund pe comuniști. Pentru nani Tamar existau pe lume trei tipuri de rău – zahărul, sarea și comuniștii. Zahărul făcea rău la dinți, sarea făcea rău la rinichi, iar comuniștii făceau tot restul răului. Nani Tamar îl aștepta în fiecare dimineață pe poștașul care aducea gazetele comuniste ale ginerelui ei pentru a fi sigură că toate ajungeau în sobă, pentru ca mai apoi să-i motiveze bunicului micuței Narine că trebuia să aprindă focul și nu avea nimic altceva care să o ajute. În unele ocazii nani Tamar îi așeza în față ginerelui ei o farfurie cu mâncare și îi spunea că trebuie și el să mânânce, chiar dacă este comunist. Acum, Narine Abgarian se gândește că aceste amintiri ar fi meritat spuse în carte.
Narine Abgarian a dezvăluit și din procesul de creație a cărților sale. I-a plăcut foarte mult să exploreze vocea micuței Narine în primul său roman pentru oameni mari, iar mai apoi a continuat și în celelalte romane și colecții de povestiri să privească Berdul prin ochii acesteia. De asemenea, scriitoarea consideră că subiectul acestei prime cărți este atât de sensibil încât trebuie vorbit despre el pe un ton egal sau deloc. Se îndepărtează, astfel, de o metodă destul de întâlnită de scriere a cărților în ziua de azi – aceea de a stoarce o lacrimă cititorilor – și consider că efectul produs este mai puternic. Fetița care nu înțelege totul, dar îl intuiește, maniera gingașă, dar fără înflorituri, simplă, dar nu simplistă, aluziile și fragmentele rămase nespuse pentru a nu afecta sensibilitățile cititorilor nu ascund realitățile dure, ci arată că supraviețuirea și candoarea sunt posibile, chiar și în medii ostile.
Nu în ultimul rând, cu puțin timp înainte să sosească în România, Narine Abgarian a terminat de scris un nou roman care se anunță a fi tradus în limba română anul viitor. Acest lucru înseamnă și o nouă vizită a sa în țara noastră pentru lansare. Ba mai mult, înseamnă și o nouă carte pe care se pregătește să o scrie în următorii ani și despre care a spus că-și dorește să fie despre bătrâni și plină de umor.
(Fotografii preluate de pe pagina de facebook Humanitas Fiction, realizate de Mihaela Petre.)
