Mărturisesc că nu sunt un mare amator de rugby – rareori mă uit la un meci cap-coadă. Am deschis întâmplător televizorul la începutul partidei dintre Africa de Sud și Japonia și n-am putut să mă mai desprind din fața ecranului…
Cursa de urmărire a japonezilor – încheiată cu o victorie nu improbabilă, ci aparent de-a dreptul imposibilă – a fost absolut fabuloasă. Iar decizia lor de a renunța la garanția unui egal cu Springboks (pe care o oferea opțiunea de „a da la bețe” dintr-o poziție favorabilă) pentru (doar) posibilitatea unui eseu in prelungirile meciului, la chiar ultima fază a acestuia, mi s-a parut teribil de curajoasă. „Eseu sau eșec” a fost numele jocului! A fost, până la urmă, un eseu formidabil la capătul unui superb efort colectiv. L-am perceput drept simbolul încercării reușite: japonezii au luptat din răsputeri, nu s-au temut să riște, nu s-au mulțumit cu puțin. Au crezut că se poate, că încercarea moarte n-are… Și au fost răsplătiți din plin pentru tenacea lor îndrăzneală!
N-am putut să nu mă gândesc în acele momente la naționala de fotbal a generalului Puiu Iordănescu, care a jucat la 0-0 fiecare dintre ultimele trei meciuri oficiale. Cu adversari evident inferiori! E drept că n-am luat gol, dar nici nu prea avea cine să ni-l dea… Naționala n-a riscat (mai) nimic și, în consecință, nici n-a câștigat vreun meci. Poate cu Finlanda, in octombrie. Sau, dacă nu, e bun si un 0-0… Și poate cu Feroe pică și un gol! Si dacă nu ne iese nici cu pescarii aceia decât un 0-0 – specialitatea casei –, poate ne ajută jocul rezultatelor.
Își mai aduce aminte cineva de stilul de joc avântat și spectaculos al Stelei din anii ’80? N-a existat doar egalul alb de la Sevilla, când eroul a fost Duckadam, au fost și 3-0 cu Anderlecht în 1986 la București, 5-1 cu Sparta la Praga în 1988, 4-0 cu Galata in 1989 pe Ghencea… Aceste meciuri au rămas întipărite pe nenumărate retine nu doar prin scorul de pe tabelă, ci și prin maniera exuberantă în care s-a jucat. Iar pe bancă era același Iordănescu – atacant de meserie! –, mai întâi ca secund al lui Jenei, apoi ca principal.
Vreo două decenii mai târziu, naționala antrenată de Pițurcă avea să joace la egal cu Italia, Franta și Olanda la ultimul turneu final european la care am ajuns (deși cu „portocala mecanică” victoria era singura variantă de calificare!). Acum am ajuns să jucăm la egal cu Irlanda de Nord, Ungaria și Grecia. Am luat trei puncte chinuite din trei meciuri urâte, dar luam minimum trei puncte și dacă riscam un pic. Poate aveam ghinion și de două ori pierdeam, dar măcar o dată marcam și noi un gol și arătam că știm cu mingea. Și luam și trei puncte…
Sper ca generalul Iordănescu să fi văzut ce au făcut japonezii. Și să își asume ieșirea din carapacea prudenței cu orice preț. Să nu rămână ”generalul armatei moarte”, ci să sune în al doisprezecelea ceas deșteptarea și să aleagă cartea – singura onorabilă – a atacului! Nici nu e nevoie de cine știe ce curaj: Finlanda și Feroe sunt departe de a fi în fotbal ce reprezintă Africa de Sud în sportul cu balonul oval. Iar așa cum la rugby eseurile sunt mai importante decât punctele adunate din lovituri de pedeapsă, fotbalul se joacă pe goluri, nu pe egaluri albe…
