Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Zilele noastre mărunte”, de Cezar Amariei, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Ego.Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
La finele Evului Mediu, în Moldova secolului al XVII-lea, un tînăr dandy, jurnalist londonez, debarcă la Galaţi cu scopul de a pune pe picioare o tipografie pe aceste meleaguri fermecătoare şi îmbelşugate, unde este convins că se va îmbogăţi. Din nefericire, chiar la coborîre, hamalul care îi căra cufărul cu laba teascului de tipărit, corpurile de literă, drugii de plumb şi cositor se prăvăleşte în Dunărea îngheţată. Din acest moment începe o poveste captivantă, care nu va surprinde prin fapte de glorie, ci prin măruntul fapt divers, prin atmosferă şi limbaj, prin obiceiurile, superstiţiile şi peripeţiile personajelor. Refugiindu-se din realitatea cotidiană în istorie şi în fantastic, Cezar Amariei clădeşte o punte spre prezent şi aduce în discuţie probleme rămase nesoluţionate de mai bine de 300 de ani.
Fragment în avanpremieră:
Simţea cum îi smulge cineva carnea de pe spate. Cum îi face pielea fâşii, fâşii, fâşii subţiri, tot mai subţiri, şi trage de ele. Cum agaţă cu cârlige de fier sau gheare sau colţi şi rupe bucăţi. Cum îşi bagă bot de fiară, lung şi ascuţit, şi-i bea sângele şi-i hărtăneşte trupul. Cum îl mestecă pe îndelete, înghiţitură după înghiţitură după înghiţitură.
Cum îl frige cu suflarea-i otrăvită şi caută să-i sugă puţinul duh ce mai culcuşeşte în el. Cum îl linge cu o limbă aspră, plină cu o mie de ace. Cum îl sfredeleşte cu plisc de hultan, îi agaţă carnea şi smuceşte brusc. Cum i se rupe parcă din trup umărul drept, tras de gură lacomă de sălbăticiune. Cum îi trosneşte-o fiară coastele-n dinţi, mai să frângă din ele. Cum îl apasă cu tot greul pâmântului, să scoată inima din el. Sau măcar să-i plesnească. Cum îi intră încet prin piele viermi groşi, cu ţepi în loc de peri şi cum scoboară alene spre măruntaie, lăsând în urmă găuri ce se umplu de sânge. Cum o jiganie joacă cu picioare de foc pe şalele lui.
Cum îl taie ceva cu hangerul sau cu colţii, până la suflet îl taie şi scotoceşte după el, să i-l scoată. Cum un sfredel fierbinte, tot mai fierbinte, coboară din spate spre stomac şi-i arde maţele, unul câte unul. Cum o armie de furnici făcute din jar i se plimbă pe trup în toate părţile. Cum un drug înroşit i se împlântă în mijloc. Cum un bici cu lame de fier la vârf îi smulge bucăţi din carne iar şi iar şi iar.
Cum îl taie ceva cu hangerul sau cu colţii, până la suflet îl taie şi scotoceşte după el, să i-l scoată. Cum un sfredel fierbinte, tot mai fierbinte, coboară din spate spre stomac şi-i arde maţele, unul câte unul. Cum o armie de furnici făcute din jar i se plimbă pe trup în toate părţile. Cum un drug înroşit i se împlântă în mijloc. Cum un bici cu lame de fier la vârf îi smulge bucăţi din carne iar şi iar şi iar.
Cum o suliţă îi intră în spate şi o putere dă să-l ridice în vârful ei, dar el e greu, tot mai greu, ca din piatră, şi puterea chinuie să-l urce-n văzduh, dar nu-l poate desprinde, sau poate i s-a scurs carnea pe pământ şi s-a făcut totuna cu el şi de asta nu-l poate desprinde şi bagă mai adânc suliţa în el şi iar dă să-l arunce-n sus, dar tot nu izbândeşte, se ţine bine cu mâinile şi picioarele de ţărână, de rădăcini, de ce-i vine pe loc la îndemână, şi puterea nu-l poate mişca, dar mai face o cercare şi împlântă mai adânc suliţa şi dă să-l urce în vârful ei, să-l împingă spre soare, să-l ardă bine la dogoarea lui, dar degetele de la mâini şi picioare ţin zdravăn de rădăcinile din jur, atât de bine, că nu mai e chip de osebire între degete şi rădăcini, nu mai poate spune unde-i vârful mâinii lui şi unde se termină copacii de vinele cărora se ţine, sau poate că din degetele lui se trage toată pădurea din jur, câte un copac din fiecare deget, şi puterea-i răsuceşte în carne vârful de foc al suliţei şi mai cearcă o dată şi parcă dă să-l desprindă şi se aude cum pârâie degetele de la mâini şi picioare şi se vede cum îşi ridică toţi copacii din jur poalele şi cum li se desprind muşchii de la pământ şi cum perini de aer se aşază sub poalele lor şi degetele-i pârâie tot mai tare, mai să se rupă, şi puterea-l ridică uşor-uşor, nu mai simte pământ sub el, parcă vede soarele mai aproape şi-l cuprinde mai puternic focul care-i arde şi-i usucă faţa şi gura şi-l trage spre el, să-l pârpolească încet-încet la arşiţa lui, şi-i trosnesc tare degetele de la mâna stângă şi se rup de vrejul care le ţinea şi simte cum începe o plutire şi nu mai e nimic sub el, doar restul degetelor ce-l mai ţin să nu fie slobozit ca un bolovan în nouri, dar şi ele pârâie tot mai tare, buzele i s-au umflat de la căldura soarelui şi-n gură îi creşte limba, mai să nu încapă, şi-odată ce-i pârâie toate degetele şi se rup de toate vinele pământului şi se vede zvârlit spre dogoare, şi-un aer fierbinte îi frige pieptul, simte cum caută să-i ardă inima şi cască o gură mare, să ţipe, dar nu iese decât un gâjâit surd din ea şi cască gura tare, mai tare, cât poate el de tare, să ţipe, să scape de fierbinţeala care-l arde, dar limba îi creşte tot mai mult şi-i înfundă gura şi aerul care-i ajunge în piept se împuţinează şi-şi strânge puterile să-şi sufle afară limba şi-şi adună cât aer mai ţinea prin piept şi-l face ghem şi-l aruncă cu tărie spre gură şi se deşiră ghemul de aer şi se strecoară cu şuier pe lângă limba cât un butuc şi-odată cu el un vaiet lung şi-un strigăt ce strânge toată vlaga din jur şi umple liniştea c-un urlet gâjâit, de om hărtănit de jivine şi lăncii şi soare.
Apă, ce bună ar fi puţină apă, plescăi iar Pavăl, încercând să-şi desprindă măcar limba lipită cu un scuipat gros de cerul gurii, dădu să se ridice, dar o suliţă de durere îi sfâşie spatele şi-l făcu să geamă într-un fel de vită junghiată ce-şi dă duhul.
Despre autor:
Cezar Amariei (n. 1973, Ştefăneşti, Botoşani) a absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi este jurnalist. A publicat în Adevărul, Ziarul Financiar, hotnews.ro, a colaborat cu Agenţia de Presă Mediafax şi ProTV. A debutat la 16 ani cu două schiţe satirice în Moftul gălăţean şi cu o povestire umoristică în revista Papagalul. A revenit la ficţiune abia în 2018, cînd a urmat un curs de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari. Este membru al cenaclului gălăţean „Noduri şi semne¨. Pasionat de istorie şi bibliofil, organizează expoziţii de carte şi hărţi rare.
