Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Trilogia Corso”, de Daniel Vighi, apărut de curând în cadrul Colecției Proză de la Editura Cartea Românească. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Trilogia Corso este o incursiune fabuloasă în peste o jumătate de secol de istorie a Timişoarei, de la anii de început ai dictaturii comuniste pînă la dezlănţuirea tarantelei întemeierii capitalismului din deceniul nouă, prin invazia micilor întreprinzători italieni.
Cel dintîi roman, Operaţiunea Aubade, care poartă numele de cod al unor servicii secrete descrise în manieră fantasy, este un music-hall epic cu paranormali şi securişti. Al doilea, Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele, prezintă tentativa unor rockeri liceeni de trecere frauduloasă a frontierei pentru a ajunge la mormintele idolilor lor – Janis Joplin şi Jimi Hendrix. Ultima carte a trilogiei, Minunatele afaceri ale capitalistului Ilie Şfeic, este o frescă, în maniera lui Hašek, a lumii noi postdecembriste şi urmăreşte aventurile capitaliste (eşuate prin faliment) ale personajului central – un dublu al autorului cărţii trăind aventurile unui ageamiu rătăcit în Lumea Nouă a patronilor de toate felurile, ilegalităţile şi gusturile.
Toate cele trei romane ale lui Daniel Vighi ilustrează formula magică unitate în diversitate, asigurînd în felul acesta o lectură polifonică, alături de o călătorie ameţitoare în timp şi spaţiu.
Fragment în avanpremieră:
Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele – Cartea I
Ne plimbăm în gaşcă şi toată lumea se uită după noi pentru că suntem hippy adevăraţi. J.J. are părul lung cu o bentiţă legată peste frunte, împodobită cu semne ale triburilor apache. J.J. mai are şi fustă asemenea ţigăncilor din cartierul Prinţul Turcesc, are şi o pereche de mocasini cu ciucuri din piele. Păşim spre Uzina de apă din cartierul Kuncztelep căruia i se spune prescurtat Kuncz. Mergem „în Kuncz”: Pol cu poncho şi chitara, Grasa cu minunatul radiocasetofon, Pitiu cu muzicuţa, ras în cap. J.H. e mohorât. Ne pregătim pentru drumul spre Frontieră, tocmai am luat decizia de a merge spre Cruceni, ne-am aşezat la sfat pe marginile unei pietre uriaşe din colţul străzii Ecaterina Teodoroiu – o piatră scobită sub forma unui ghizd de fântână despre care se spunea prin cartier că ar fi acolo din vremea turcilor, că pietrarii turci ar fi scobit-o. Stăm roată-roată acolo şi ţinem sfat. E seară în Kuncztelep pe când facem sfat de taină despre drumul spre Frontieră, ascultăm cum plânge Janis în cântarea Mercedes Benz în care cere Domnului fericirea de a avea o asemenea maşină şi un televizor color despre care pe aici nici nu se ştie cum ar putea fi; o durere era songul pe care Grasa îl lansează din casetele lui speciale, acolo, pe marginea ghizdului din piatră cioplită încă de pe vremea ocupaţiei otomane. În Prinţul Turcesc se vaietă Janis: hei, zice Janis, mergeţi spre Cruceni şi uitaţi de toate, plecaţi din Kuncz; hey, Lord, dă-ne albumele lui Janis, ale lui Jimi, dă-ni-le şi-ţi vom da deliciile iubirilor trupeşti, oftaturile îndrăgostite din vremea preumblărilor sub clar de lună, prin Kuncz, cu adorata cu mocasini, cu părul lung, cu bentiţă, cu mărgelele colorate la gât şi la glezne pe ritmurile Summertime. Hey, Lord, auzi dumneata cum se vaietă Janis Joplin duminica după-masă pe străzi timişorene din Fabric? Auzi, Lord? Şi ce căutăm noi aici, de ce mai stăm alături de lumea de cartier care trece pe lângă ghizdul otoman, pe lângă grupul nostru care o ascultă pe Janis cum tricotează perdele şi dantelării de fum cu vocea, şi o însoţesc chitarele şi strigătele, fluierăturile: hei, Janis, venim, aşteaptă puţin, venim peste grădinile din Kuncz semănate cu pătrunjel şi morcovi, grozav ce te repezi în aer cu vocea răguşită: un moş cu cârjă şi cu genunchiul într-un fel de proteză la vedere discută cu o doamnă vârstnică peste gardul de sârmă, îi privim cu indiferenţă de hippioţi: ne aflăm în drum spre Cruceni, spre Fâşie, şi Janis se repede peste tot. Pentru ce nu plângi, Janis? Don’t you cry? Ce minunat bocetul tău răguşit printre gardurile, casele, baruri, alimentare, curţi interioare în paragină, cutare burdihan enorm din tablă argintie care adăposteşte cine ştie ce lichid gata-gata să polueze. J.H. cu bătăi şi golănii, şi vocea ta în cartierul Fabric, prin anii şaizeci, unde se izbea tineretul maghiar cu tineretul ebreu – golanii multiculturali – şi pumnul sau jaful cu sânge rece nu ţinea seama de rasă, de origine etnică, de stare socială. Lumea preafericitei Janis şi a preafericitului Jimi trăia în ritmul propriilor ei legende cu înfiorare: golanii din Prinţul Turcesc erau ceva mitic, aşa cum erau şi golanii din Gai – un cartier din Arad, sau de la Boú Roşu, sau de la Rangheţ. Janis cântă, aplaudă golanii, fluieră: fumează nepreţuitele ţigări Marlboro, mestecă paradisiacul chewing-gum inventat acu’ un secol de Thomas Adams, apoi revista Quelle, revista Billboard: toate într-o după-amiază duminicală în cartierul Prinţul Turcesc în faţa unor ziduri cu cărămizi roşii rânjind suprarealist la straturile de ceapă: zidurile sunt foarte mari, cărămizile sunt turceşti, au peste trei sute de ani, sunt înguste şi lungi, şi chiar dacă n-or avea atâta, ei tot le simt din vremea otomană, aşa ca în satul bunicilor lui Pitiu, la nici douăzeci de kilometri de Timişoara, unde s-au zgâit la Podul Turcului – un ceva din cărămizi roşii, late şi înguste, sclipind între buruienile de la marginea unui drum dintre ogoarele măsurate cu unităţi de măsură exotice: iugăre, suprafeţe de un platz şi jumătate, un grunt, două grunturi. Janis Joplin, Jimi Hendrix. Jim Morisson şi Podul Turcului peste o băltoacă plină de păpuriş şi de broaşte mici şi verzi, care stau crăcănate primăvara în apă, pe urmă sar pe frunze şi îşi umflă băşicile şi orăcăie.
