Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Nebun, rău şi periculos. Autobiografia”, de Ranulph Fiennes, ce a apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie, traducere de Pavel Cazacu. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Ranulph Fiennes a călătorit în cele mai periculoase şi mai inaccesibile locuri de pe pămînt. În timpul expediţiilor sale s-a aflat de multe ori la un pas de moarte, a fost nevoit să-şi amputeze parţial degetele de la o mînă din cauza degerăturilor şi a strîns milioane de lire în scopuri caritabile. Este primul om care a ajuns atît la Polul Nord, cît şi la Polul Sud folosind doar mijloace de transport de suprafaţă, a descoperit oraşul pierdut Ubar din Oman, a participat la şapte maratoane pe şapte continente în şapte zile consecutive şi a urcat pe Everest. Ultima sa aventură a fost escaladarea feţei nordice a Eigerului – una dintre cele mai mari provocări pentru alpinişti. Iar aceasta este doar o parte din palmaresul său… Nebun, rău şi periculos este autobiografia pasionantă a unui aventurier autentic, care a acceptat orice provocare i-a ieşit în cale.
Fragment în avanpremieră:
— Nu trebuie să crezi că britanicii fac vreun rău aici, sahib. Ei nu se amestecă în stilul nostru de viaţă sau în religia noastră. Ascultă‑mă pe mine.
A început să vorbească cu glas mai scăzut.
— În bazar se vorbeşte că fiul sultanului, Qabus, va ajunge curând la putere. Cu banii proveniţi din petrol, ne va da exact acele lucruri pe care ni le promit comuniştii, dar fără să ne ia religia, cum ar face ei. Dacă voi, britanicii, plecaţi înainte să se întâmple asta, atunci comuniştii vor prelua fără îndoială controlul. Ne vor forţa să ne lepădăm de islam sau ne vor omorî.
Am fost impresionat de sinceritatea lui Abdullah, dar deloc convins. Abia peste mai multe zile am reuşit în sfârşit să‑mi justific rolul fără reţineri.
Căpitanul Tim Landon, de la care preluasem plutonul de recunoaştere, se întorsese pentru scurt timp de la un curs de spionaj pentru a‑şi vedea nişte vechi prieteni înainte de a pleca spre alt colţ al Omanului. Ştiam că are o relaţie specială cu Qabus bin Said, fiul sultanului. Fuseseră colegi la Sandhurst, dar apoi ajunseseră în regimente diferite în armata britanică – Tim la un regiment de cavalerie şi Qabus la o unitate scoţiană de infanterie. La un moment dat Qabus a fost chemat înapoi la Salalah de tatăl său. Deoarece în istoria familiei lor existau un număr nesănătos de mare de lovituri de stat, chiar şi asasinate interfamiliale, Qabus a fost ţinut de tatăl său sub un fel de arest la domiciliu afectuos, timp de şapte ani, în palatul din Salalah. Pentru a‑i face pe plac, sultanul îi îngăduia ca o dată pe săptămână să primească vizita vechiului său prieten de la Sandhurst, Tim Landon. Asta i se părea ceva destul de inofensiv bătrânului sultan, care nu ştia că ei puneau la cale o lovitură de stat pentru a‑l înlătura de la putere. Eu nu ştiam nimic despre asta, bineînţeles, însă îmi dădeam seama că Tim ştie foarte multe despre Oman şi criza din acel moment. După ce am discutat cu el, m‑am convins din nou de rolul nostru în lupta împotriva marxismului.
Schimbarea era inevitabilă în Oman. Ori sultanul trebuia să‑şi folosească veniturile din petroli pentru progres, ori trebuia să vină la putere un nou conducător, mai luminat. Era perioada critică. Dacă britanicii nu asigurau statu‑quoul în această perioadă periculoasă, comuniştii, prin Dhofar, aveau să preia controlul asupra sud‑estului Arabiei. Dacă Dhofarul cădea, restul Omanului avea să cadă şi el. Dacă locuitorilor din Dhofar nu li se arăta o cât de mică dovadă de sprijin din partea guvernului în cel mai scurt timp, ei aveau să îngroaşe în continuare rândurile aşa‑numiţilor adoo sau, pentru a folosi titulatura lor oficială, Frontul Popular pentru Eliberarea Golfului Arab de sub Ocupaţie.
Din rezumatul lui Tim Landon era evident pentru mine că trebuie să rămân acolo şi să fac tot ce îmi stă în putere ca să ţin Frontul în frâu, cel puţin până când Tim şi ceilalţi îl vor înlătura pe sultan, înlocuindu‑l cu Qabus.
Rapoarte săptămânale din Dhofar indicau că grupuri de adoo instruiţi recent, cu arme moderne, ajunseseră în multe regiuni din Jebel. Tacticile lor erau creative, aveau arme impresionante şi erau buni ţintaşi. Am primit ordin ca în opt săptămâni să pregătesc plutonul de recunoaştere pentru operaţiuni care aveau să se desfăşoare acolo.
Cei cinci ani pe care îi petrecusem pe tancuri Centurion nu prea mă pregătiseră pentru un pluton de infanterie însărcinat cu misiuni de recunoaştere, însă instrucţia de la SAS mi‑a fost de folos. Una dintre puţinele reguli de fier de la Hereford era deplasarea pe timp de noapte oricând era posibil, iar scurta mea vizită anterioară în Dhofar m‑a făcut să aplic acest precept. În SAS, un grup operaţional este format din patru oameni, nu din 24, aşa că a trebuit să îmi creez propriul sistem de control pe timp de noapte. Aşa am conceput nişte exerciţii care nu se găseau în niciun manual, dar puneau accent pe viteză, simplitate, silenţiozitate şi bun‑simţ. La instrucţia noastră se folosea muniţie de război şi implica avansări pe teren accidentat pe timp de noapte, trecând frecvent de la deplasarea în şir indian la formaţie în linie şi apoi din nou în şir indian, exersând aceste mişcări iar şi iar, împreună cu 20 de semnale de mână simple.
Mi‑am luat cele şase săptămâni de concediu anual când plutonul meu a fost transferat în zona de nord, mai sigură, a Dhofarului, iar când m‑am întors, acesta desfăşura operaţiuni având ca bază satul Thamarit, aflat în deşert. În timp ce avionul ateriza, soldaţii au ieşit în grabă din umbra colibelor ca să‑mi ia bagajele şi arma şi să‑mi strângă mâna. Această primire neaşteptată m‑a emoţionat. De acum îi ştiam pe toţi cei 30 de soldaţi pe nume, iar ei îmi spuneau Bachait bin Shemtot bin Samra, din motive pe care nu le‑am aflat niciodată. Cea mai apropiată traducere este John, Fiul Cârpelor, Fiu al Salcâmului.
Timp de câteva săptămâni m‑am antrenat cu soldaţii în pustietăţile nisipoase din jurul bazei noastre din Thamarit. Vânturile dogoritoare din Rub al‑Khali spulberau nisipul zi după zi.
Despre autor:
Sir Ranulph Fiennes a fost primul om care a atins ambii poli călătorind cu mijloace de transport de suprafaţă şi primul care a traversat Antarctica fără asistenţă tehnică. În anii 1960 a fost dat afară din Regimentul SAS pentru utilizarea improprie a explozibililor; s‑a alăturat armatei sultanului din Oman, iar în 1971 a primit medalia pentru curaj. Este singura persoană, pînă în prezent, căreia i s‑a acordat de două ori Medalia Polară, pentru regiunile Arctica şi Antarctica. A condus peste 30 de expediţii, inclusiv primul înconjur al Pămîntului pe la poli, iar în 2003 a participat la şapte maratoane, în şapte zile, pe şapte continente ca să strîngă fonduri pentru British Heart Foundation. În 1993, regina Angliei i‑a acordat Ordinul Imperiului Britanic pentru „activităţi umanitare şi caritabile” deoarece, în încercarea de a doborî recorduri, a strîns peste zece milioane de lire sterline în scopuri nobile. În 2007 a fost cîştigătorul categoriei „Cel mai bun sportiv” în cadrul premiilor Greatest Britons.
