Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, de Bogdan Suceavă, ce a apărut de curând la Editura Polirom. Menționăm că, în perioada 17-23 noiembrie, Bogdan Suceavă va susţine un turneu de promovare a noului său volum. Autorul se va întîlni cu cititorii din BUCUREŞTI – vineri, 17 noiembrie, ora 18:00, la Cărtureşti Verona (Cafenea); joi, 23 noiembrie, ora 15:30, Sala Senatului, Universitatea Româno-Americană; joi, 23 noiembrie, de la ora 18:00, Tîrgul Internaţional de Carte Gaudeamus –, şi din CLUJ: luni, 20 noiembrie, ora 16:00, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”; tot luni, de la ora 18:30, la Librăria Book Corner.
Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Cît de tragică e pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabilă? De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie că a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a întîmplat cu I.L. Caragiale, care se pare că n-a mai reuşit să termine o presupusă dramă istorică, sau despre intervenţii exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrîns să o ardă, toate cărţile ce nu au mai ajuns la generaţiile următoare reprezintă lacune cu neputinţă de acoperit. Istoria lacunelor analizează cîteva dintre aceste pierderi şi impactul lor asupra cursului istoric al civilizaţiei, mereu pornind de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă…?”.
Fragment în avanpremieră:
Norocul nostru e că specia umană are, pe lângă neajunsurile amintite mai sus, şi o mare calitate: o capacitate stranie de a repeta idei, şi nu mă refer la vreun plagiat trivial, făcut cu bună ştiinţă, ci la întâmplarea ca doi indivizi să ajungă la aceeaşi construcţie, pe căi independente, uneori simultan, alteori la distanţă de secole între ei, atunci când ideea devine realmente necesară. Se poate întâmpla aşa. Se poate ca personajul X să ajungă la o anumită concluzie, iar personajul Y să ajungă la exact acelaşi rezultat în acelaşi timp ca şi X, iar cele două texte pe care ei le scriu să semene foarte mult, iar unul să se piardă, în timp ce celălalt să supravieţuiască. Iată povestea petrecută în jurul marii revoluţii de la 1848, când Jean Frédéric Frenet şi-a prezentat la Toulouse teza de doctorat pe 10 iulie 1847. Era despre reperele mobile ale unei curbe, o idee ale cărei consecinţe în domeniul geometriei au condus la dezvoltări tehnologice extraordinare, aşa cum ar fi, de pildă, faptul că azi călătorim cu ajutorul avioanelor sau că interpretăm lumea graţie jucăriilor digitale, care ne spun cu precizie unde ne aflăm la un moment dat. Într-atât de utilă a fost descoperirea aceea. Coincidenţa face ca, în acelaşi timp, Joseph Alfred Serret să-i fi trimis o scrisoare lui Liouville, în care a inserat respectivele rezultate ca o notă editorială la publicarea celei de-a cincea ediţii a unei opere fundamentale a lui Gaspard Monge. Fatalitate, cei doi actori ai piesei, Frenet şi Serret, au obţinut aceleaşi rezultate în acelaşi timp. Şi vorbim aici despre rezultate extrem de importante în geometrie! Disputa asupra paternităţii avea să urmeze. Nu vom aminti aici nimic despre discuţiile pe marginea primatului ideii.
Să ne întrebăm însă ce s-ar fi petrecut dacă opera lui Frenet s-ar fi pierdut. Spiritul timpului ne-ar fi salvat, chiar dacă la noi n-ar fi ajuns nimic din manuscrisul originar, pentru că acel spirit al timpului a făcut ca Serret să descopere în acelaşi timp aceeaşi idee. Oricât de crudă ni s-ar părea concluzia, am fi avut lucrarea lui Serret, iar istoria ideilor ştiinţifice nu ar fi suferit cu nimic. La asta ne referim atunci când amintim că uneori oamenii se repetă, şi e, bineînţeles, spre norocul nostru, pentru că fără efortul lor de atunci astăzi nu am avea dispozitivele GPS, nici nu am putea spera să ne ridicăm în spaţiul cosmic. E mult mai puţin important că ideile acelea s-au materializat în perioada revoluţiei liberale europene, decât faptul că au ieşit la iveală cumva din spiritul vremii respective, căci momentul acelor idei trebuie să fi venit în mod natural în jur de anul 1850. Sunt idei tehnice care admit o anumită probabilitate de repetabilitate, dar nu e deloc clar dacă asta e la fel de adevărat despre un poem, după cum nu poate fi adevărat despre un sentiment, pe care azi îl putem avea, iar mâine poate fi pierdut pentru totdeauna. Astfel de lucruri subiective sunt irepetabile şi ele îşi au vârsta lor istorică, iar pentru a-şi conserva valoarea ele trebuie scrise în vremea lor. Stephen King aminteşte în On Writing că, dacă nu scrii la timp un roman, vocile personajelor riscă să-şi piardă din naturaleţe. Dialogurile naturale pot fi partea esenţială a unui roman şi de aceea e important să surprinzi vocea unor personaje atunci când informaţia literară e vie şi autentică. Există un tip de lacună generată prin întârzierea unui proiect. Pericolul întârzierilor nu poate fi neglijat. Scriem şi pentru a da sens unei clipe, pentru a păstra viaţa unei idei, iar acest fenomen depinde de timp. Întârzierea unui proiect poate genera o pierdere şi poate fi echivalentă cu o absenţă. Când e vorba despre literatură, afirmaţia e sigur adevărată.
Ideile importante îşi au momentul lor pe scara istoriei. De pildă, e foarte probabil că teoria relativităţii ar fi fost până la urmă descoperită de cineva, deşi mare noroc am avut (noi, cu toţii) că Albert Einstein a avut un an miraculos în 1905 şi iluminarea lui de atunci ne ajută azi să înţelegem mai bine structura universului. Pe de altă parte, cu poemele e altceva. Un poem pierdut pentru totdeauna e un lucru grav, nu ne putem imagina cine l-ar putea scrie întocmai la fel şi într-un acelaşi moment istoric. Dacă un cântec precum Let It Be nu ar fi fost compus atunci când a fost compus, lumea ar fi fost mult mai săracă şi nu cred c-am fi avut cum să înlocuim un cântec ce surprinde atât de bine spiritul timpului său, al acelui moment istoric. Or, tocmai poemele, cântecele, documentele care ne sosesc din sfera subiectivă a umanioarelor reprezintă cel mai mult din identitatea noastră şi din spiritul timpului nostru.
Pentru a ilustra aserţiunea aceasta, să amintim bine-cunoscuta poveste a primului împărat al Chinei, Qinshi Huangdi, unificatorul vechiului imperiu. Imediat după ce perioada cuceririlor s-a încheiat, cancelarul Li Si i-a sugerat ca toate cronicile istorice, cu excepţia celor ale regatului Qin, să fie arse. Şi nu doar atât, se povesteşte că tot Li Si a sugerat să fie închise o sută de şcoli de filozofie. Chestiunea e delicată, pentru că istoria acestei ştergeri a diversităţii e indisolubil legată de istoria politică a fondării Chinei, dar pe noi nu aspectele politice ne interesează. Şi, dacă examinăm cu atâta atenţie dispariţia părţii a doua a Poeticii lui Aristotel, oare nu s-ar cuveni să discutăm şi aneantizarea unor întregi şcoli de filozofie? Oare e adevărat că au fost o sută, aşa cum spune Sima Qian în Însemnările istoricului (Shi Ji)? Acolo se povesteşte că sugestia cancelarului Li Si către Împărat a fost ca oricine, în afara cercetătorilor care au permisiunea de a deţine aşa ceva, ar discuta public sau ar deţine copii ale volumelor Shi Jing (Clasicii poeziei) sau Shujing (un volum de istorie clasică) ori scrierile celor o sută de şcoli de filozofie să fie executat public. Intenţia era ca oricine ar folosi istoria pentru a critica prezentul să fie executat public, şi nu singur, ci alături de întreaga familie. Orice oficial care ar afla despre existenţa unor neregularităţi şi nu ar lua măsurile de rigoare, ar fi vinovat în egală măsură. Cine nu a ars exemplarele confiscate ale mai sus amintitelor cărţi în termen de treizeci de zile va fi tatuat şi va fi trimis pe şantierul din nord, pentru a contribui la construcţia Marelui Zid. Excepţie de la acele măsuri, se notează mai departe în Shi Ji, vor face volumele de medicină, divinaţie, agricultură şi ştiinţă forestieră. Aşadar, istoria, poezia şi filozofia sunt cele mai periculoase dintre subiectele cărţilor, cele care ar putea atenta în modul cel mai serios la construcţia imperiului. Nu ne rămâne decât să consemnăm dimensiunile tragediei şi amploarea pierderii culturale. Fireşte că aici ar fi loc de o sută sau de o mie de subiecte de roman, în spiritul Numelui trandafirului. Ne gândim că ar fi misiunea literaturii să exploreze aceste spaţii aneantizate, mai cu seamă dacă subiectul e delicat şi a fost multă vreme influenţat de ideologia oficială. Dar ce ar putea vreodată să suplinească pierderea surselor culturale originale? În limba chineză există o expresie care s-ar traduce astfel: „Să arzi cărţi şi să îngropi profesori”. E o expresie folosită pentru a sugera distrugerea unei întregi viziuni despre lume. Pentru că, se mai spune, pe vremea primului împărat, cei care au încercat să salveze cărţile scrise în limbile celorlalte culturi ale Chinei antice au fost într-adevăr condamnaţi la o astfel de soartă. Cărţile au fost arse, iar cei care au încercat să le ascundă au fost îngropaţi de vii.
Ar fi aici momentul potrivit să povestesc cum am început să fiu eu urmărit de istoria cărţilor lipsă. Nu aş putea să nu descriu scena aceea. Era o seară caldă de iarnă, o seară tragică, din decembrie 1989, când se murea în Bucureşti. Simplul fapt de a te afla în stradă reprezenta un act politic sau iluzia unui act politic. Focuri de armă automată se auzeau continuu şi o mulţime de oameni se adăposteau pe unde se putea, prin gangurile blocurilor, în scuarele de spaţiu verde, în şanţuri. Nu ştiam de unde se trage, dar se trăgea. Existau victime. Se schimba lumea, era o întreagă dramă, iar oraşul nostru era lacerat de o nevroză colectivă. Mă aflam acolo unde n-ar fi trebuit să fiu dacă mi-aş fi iubit pielea mai mult decât îmi iubeam iluziile. Stăteam culcat lângă o rigolă de flori, undeva pe strada Ion Câmpineanu, chiar în centrul Bucureştilor, cam pe unde azi, în 2017, se parchează ilegal autoturisme şi se afişează urâte panouri publicitare. Din locul unde mă aflam culcat, în seara aceea din decembrie 1989, priveam neputincios, împreună cu mulţi alţii, cum Biblioteca Centrală Universitară ardea, în miezul Bucureştilor, fără ca nimeni să poată face ceva. Cărţile din Biblioteca Centrală Universitară au luat foc de la rafalele de armă automată care au trecut prin bibliotecă, ar fi spus cineva mai târziu. Altcineva a sugerat că ar fi fost şi o grenadă detonată acolo. Au circulat multe zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gândeam: deci aşa ard bibliotecile. Aşa trebuie că a ars şi Biblioteca din Alexandria.
Despre autor:
Bogdan Suceavă s-a născut pe 27 septembrie 1969 la Curtea de Argeş. Studii în matematică la Universitatea din Bucureşti şi la Michigan State University. În prezent, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor al volumelor de proză: Teama de amurg (1990); Sub semnul Orionului (1992); Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii (2002, 2003); Bunicul s-a întors la franceză, istorii (2003, 2008); Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014); Miruna, o poveste (2007, 2008, 2017); Distanţe, demoni, aventuri (2007); Vincent nemuritorul (2008); Noaptea cînd cineva a murit pentru tine (2010); Memorii din biblioteca ideală (2013); Scrisori de la Polul Est (2015); Republica (2016). Distincţii literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o poveste. Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Lucrări de istoria matematicii publicate, între altele, în Historia Mathematica, Notices of the American Mathematical Society, Mathematical Intelligencer.
