Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Convoiul mieilor”, de Lucia Dărămuş, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în Colecția Ego. Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
În 1944, un număr impresionant de evrei din Transilvania sînt îmbarcaţi de autorităţile horthyste în trenuri şi trimişi spre „cuptoarele morţii” de la Auschwitz. Printre ei se află şi o fetiţă de zece ani, Hannya Moscovici, deportată împreună cu tatăl ei şi care nu prea înţelege ce i se întîmplă, dar simte că soarta ei tocmai a luat o turnură îngrozitoare. Prin urmare, îşi creează un refugiu în Limelfia, un tărîm fantastic în care nimic rău nu o poate atinge, populat cu fiinţe supranaturale, de o veselie molipsitoare, dar aceste escapade nu o pot feri de experimentele monstruoase ale lui Mengele. În jurul ei se desfăşoară poveştile inimaginabile ale adulţilor, cărora încearcă să le aline suferinţa invitîndu-i în lumea ei de basm, însă infernul lagărului nazist transformă oamenii şi aceştia devin capabili de orice în lupta lor disperată pentru supravieţuire. Convoiul mieilor împleteşte naivitatea copilăriei cu brutalitatea adulţilor, fantasticul cu realitatea, puritatea cu o cruzime greu de închipuit, totul pe fundalul celei mai mari tragedii din istoria umanităţii.
Fragment:
Lagărul se pregătea pentru primirea unor ziarişti, însărcinaţi cu scrierea unui articol despre prizonierii de război. Totul trebuia să arate strălucitor, desigur, în limitele impuse de război. Comandantul lagărului primise cu cîteva zile înainte o notă de la Führer însuşi. Lumea occidentală trebuia să vadă cît de bine o duc prizonierii, cîtă atenţie li se dă, cît de umani sînt naziştii. Începuseră pregătirile. Fîşii de gazon fuseseră aduse şi întinse în curţile interioare ale Auschwitzului, bătăile fuseseră interzise, copiii erau învăţaţi să spună în cor Wieder Butter mit Honig!, femeile învăţate cîntece nemţeşti. În ziua în care sosi grupul de ziarişti, bărbaţii udau iarba abia plantată, femeile coseau haine şi cîntau melodiile abia învăţate, copiii, aşezaţi cîte şapte-opt, se jucau printre plăntuţele abia înfipte în pămînt sau desenau. Un Kapo trecu printre ei cu platoul încărcat. Feliile de pîine unse cu miere şi unt nu văzuseră vreodată feţe de evrei. Ziariştii, însoţiţi de SS‑işti, fotografiau. Micuţii întindeau mînuţele după bucata de pîine cu miere şi unt. Nu mai mîncaseră de mult, de acasă, aşa ceva. Uitaseră gustul dulce‑aromat al mierii, dar ei strigau Wieder Butter mit Honig!, Wieder Butter mit Honig! Erau obligaţi să strige Wieder Butter mit Honig! Din grupul micuţilor se desprinse Steven, un băieţaş de cinci ani. Turma mioarelor nu mai era înlăcrimată ca în restul zilelor din cauza foamei, mieii primiseră pîine şi miere. Lui Steven îi plăcuse mierea, mierea avea gustul dulce ca dulceaţa cîmpului pe unde zburaseră albinele, dar micuţul Steven nu ştia cum e cîmpul, el cunoscuse acum, pentru prima dată, gustul mierii. Mai voia. Paşii copilului se îndreptară spre grupul de ziarişti. Platoul cu pîine şi miere era oferit oaspeţilor. Lagărul mînca pîine cu unt şi miere. Ziariştii, nemţii, deţinuţii mîncau din acelaşi platou. Aparatele de fotografiat surprinseseră momentul, lumea întreagă putea vedea umanitatea omului superior.
Dar Steven, băieţaşul de numai cinci ani, mai dorea. În dreptul SS‑iştilor, ziariştilor, sub privirile înspăimîntate ale evreilor, mogîldeaţa întinse mînuţa. O singură felie stătea lucind în galbenul îmbietor al mierii de albine, o singură felie, o mînuţă întinsă, şi comandantul lagărului care, în mod voit, rămăsese ultimul. Acesta luă felia de pîine şi‑o puse în mîna lui Steven. Toţi păreau fericiţi, zîmbetul uman al bărbatului fusese imortalizat. În pragul unui prînz dogoritor de început de vară, deja era vară, cînd în geamuri flăcările iadului rînjesc dezmăţate, în curtea lagărului Auschwitz‑Birkenau îşi făcu apariţia acest micuţ înger, pe nume Steven. Mînuţele lui duceau bucata de pîine unsă cu unt şi miere, ochii lui purtau golul mîinilor comandantului care‑i întinse pîinea. Steven rupse felia în două. Pe pielea roză i se scurgea lichidul vîscos şi îmbietor. Vîrful subţire al limbii luă urmele acestor dulci picături. După ce‑şi linse mîna, Steven întinse o bucată comandantului. Era Mengele. Cum să fi ştiut acest suflet de înger că face parte dintr‑o rasă inferioară? Medicul muşcă din ea cu un zîmbet diavolesc, scuipînd‑o în gazonul proaspăt întins, în următoarea clipă de neatenţie a ziariştilor. Totul ieşise bine. Doar martirii fără glas, doar îngerii, aceşti mieluşei care udaseră cu lacrimi neprihănite pămîntul Auschwitzului trezindu‑l la viaţă, la o nouă viaţă, duseseră jugul intrat puternic în carne, urcaseră cu picioarele goale ţeposul drum al Sionului.
Despre autoare:
Lucia Dărămuş este scriitoare şi artist plastic de origine evreiască. A absolvit Facultatea de Litere, secţia greacă veche şi latină din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, şi studii de masterat, specializarea lingvistică integrală, la aceeaşi universitate. A publicat studii de specialitate, traduceri, versuri, eseuri, nuvele şi piese de teatru în reviste din România (Steaua, Tribuna, Vatra, Cultura, Poesis, Dacia literară, Contemporanul, Convorbiri literare), Franţa, Germania, Marea Britanie, Canada etc. Dintre volumele publicate: LIM-LIN (poezie, 2002), Limelfice (poezie, 2003), Cu faţa spre lumină (eseuri, 2004), Viermele fantastic (poezie, 2006), Curcubeul Poveştilor (povestiri, 2007), Mituri şi legende ale Antichităţii (eseuri, 2008), Mai mult decît psihoză (roman, 2010), Lumina/The Light (poezie, 2013), Fly, Madness, Fly! (teatru, 2017). În prezent locuieşte în Marea Britanie.
