Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Cexina Catapuxina”, de Matei Florian, ce a apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Ego. Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
„Am primit romanul ăsta exact aşa: gata scris. Mi l-a dăruit, la ceas de seară, un bărbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decît celălalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tîrziu numele. Mi-a spus că are încredere în mine şi că eu voi şti mai bine ce să fac cu manuscrisul lui. L-am întrebat despre ce e vorba înăuntru. Mi-a spus că despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupă şi nişte insecte, despre iubiri şi cuvinte într-o limbă necunoscută. Mi-a zis că, dacă îmi place, îl pot semna eu, el n-o să se supere. M-a rugat la sfîrşit să-i promit însă că nu-i voi schimba titlul ăsta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strîns mîna, apoi a plecat. Sper că, oriunde ar fi acum, îi e bine.” (Matei Florian)
Fragment în avanpremieră:
Mă trezesc târziu. E soare. Îmi zâmbeşte, mă mângâie pe păr. Ai dormit bine, dragule. Mă întreabă. Bine, zic. Şi scâncesc. Ai furat toată plapuma, eşti o brută, râde. Iartă‑mă, zic. Râd şi eu. Fereastra e închisă, lumina năvăleşte în pat, ne gâdilă, ne dezmiardă. Uite o lăcustă, zice. Acolo, sus, pe tavan. O văd. O lăcustă. Sus, pe tavan. Acum, aici, în oraşul ăsta care bălteşte în soare, chiar înainte de începutul iernii. Nu prea e posibil, zic. Nici măcar n‑am lupa la mine. Ea râde, intră la duş. Tu şi lupa ta de lăcustos, zice. Lăcustoasă eşti tu, zic, lasă‑mi lupa‑n pace. Ce zi frumoasă, trebuie să profităm de ea. Trag blugii pe mine. Sunt ceilalţi, cei noi. În sfârşit, zice, credeam că n‑o să se mai întâmple niciodată. E învelită într‑un prosop mare, câteva picături de apă îi zvâcnesc pe picioare, pe gât. Mi‑e sete. În sfârşit ce, întreb. Mă gândesc la peştii invizibili care trăiesc în stropii de apă de pe genunchi. Peştii invizibili de duş. O ciudăţenie. Aş vrea o lupă, dar n‑am, sunt om de ştiinţă, trebuie să mă asigur că există. Nu‑i nimic, m‑am obişnuit să văd şi fără. E goală acum, ucide peştii cu prosopul, nu spune nimic, îmi arată doar cu degetul. Arată spre mine, mă studiez. Sunt om de ştiinţă, totul e la locul lui : ce ? Eram curioasă să văd cât o să‑ţi ia până îi schimbi. Era curioasă să vadă cât o să‑mi ia până îi schimb. E ceva ce mă pândeşte în cuvintele astea, ceva nelămurit, ameninţător. Mă retrag, devin atent, încerc să scap : tu ştii câţi peşti ucizi acum cu prosopul. E o întrebare, singura, ar trebui să fie cea bună. Ochii ei se fac mari, uriaşi, sunt amândoi deschişi, nu mă lasă să scap, n‑a fost întrebarea bună. Băi, omule, tu eşti normal la cap. Asta nu e o întrebare, doar pare o întrebare, e un asalt. Fetiţa mea e o fiară. N‑am nimerit‑o cu peştii, nu crede că există, nu dă doi bani pe viaţa lor, s‑ar putea să nu fiu normal la cap. S‑ar putea să nu fiu, zic, dar nu e aşa de grav. Tu te auzi ce spui. Dacă mă aud ce spun. Da, mă aud, zic, e OK. Nu‑i OK, zice. Nu‑i OK, zic. Încerc să fiu paşnic, să fug de la locul faptei, să nu las urme. Nu‑i OK, repetă. Răstit, sec, fără speranţă. Şi nu mă mai îngâna, zice. Bine, nu te mai îngân. Întind mâna spre ea, apuc doar prosopul. E plin de peşti invizibili ucişi. Peştii invizibili ucişi miros a cremă de corp. Trebuie să‑mi notez asta în caietul cu lăcuste. Mă acopăr cu ei, sunt invizibil, mă sufoc încet. O aud : scotoceşte prin haine, se îmbracă. Prosopul mă apără, fără el mi‑ar fi frică. Băi, tu vrei să discutăm sau nu. De sub prosop, văd doar nişte tălpi goale, aţintite spre mine, nemişcate. Unghiile au ojă, oja e albastră. Ar trebui să le înfrunt. Dau peştii la o parte, mă răneşte lumina. Mă doare. Discutăm, zic, ce ? Capul fetiţei mele atinge tavanul, tavanul se crapă, cad bucăţi de moloz. Mă feresc. E prea multă lumină. Încerc să am o discuţie normală cu tine, iar tu mă iei cu cai verzi pe pereţi. Sunt peşti, nu cai. Îi atrag atenţia. Acum nu mai sunt nici ei, au murit, şi îi arăt prosopul. Îşi face cruce, e o fiinţă religioasă. Exact despre asta‑i vorba. Mă lămureşte. Repetă : încearcă să aibă o discuţie normală cu mine şi eu îi spun numai căcaturi. Mă simt jignit. Un om de ştiinţă jignit. Peştii nu sunt niciodată căcaturi, ai grijă ce spui. Sunt ameninţător, aproape că mă admir. Îşi mai face o cruce, a doua, se întoarce cu spatele. Tu faci mişto de mine sau pur şi simplu eşti cretin. Eu fac mişto de ea sau pur şi simplu sunt cretin. Analizez variantele, trag o concluzie : sunt pur şi simplu cretin. I‑ o comunic şi ei. Eşti, zice, mă bucur că recunoşti. Mergem, mă întreabă. Sunt un cretin, îmi zic. Mă întorc la prosop, mă acopăr cu el, sunt invizibil. Aş vrea să rămân acolo, e mai bine. Tac, când nu ştiu ce să spun, tac. Aş zâmbi cu zâmbetul meu perfect desluşibil, dar, pentru moment, zâmbetul e inutil, e sub prosop. Îl las acolo, pe faţă, nu contează că nu se vede. Nu se mai aude nimic, mă întreb dacă sunt singur. Rămân o vreme aşa, zâmbesc desluşibil unor peşti morţi. Cineva ciocăne în prosopul meu. Intră, e deschis, zic. Prosopul se deschide : mergem ? Unde, zic. Afară, e soare, ne plimbăm, nu de asta am venit ? Afară e soare şi de asta am venit. Îmi zvâcneşte capul. De la lumină, de la prosop. Du‑te tu, zic, eu mai rămân. Iese, se duce, mă fac din nou invizibil, zvâcnesc. Au trecut ani, sunt tot acolo, nu m‑am mişcat deloc. Se deschide uşa, mai trece o viaţă. Te‑ai calmat, mă întreabă. Îmi plac întrebările la care ştiu să răspund. Da, îi zic. Mă fac mare, ies de sub prosop. Sunt un om serios, prezentabil. Am o voce gravă, studiez lăcuste, ceaţă, acum e soare, sunt în vacanţă. Tu te‑ai calmat, întreb. Eu am fost tot timpul calmă, îmi răspunde. OK, zic eu, OK, zice şi ea. Ce a fost asta, întreb. În sfârşit, zice ea, te‑ai făcut mare, putem să vorbim. Mă arată din nou cu degetul, mă studiez, sunt om de ştiinţă, înţeleg. Blugii, zic, nu ? Sunt noi, i‑am luat din banii de lăcuste, înainte să ajung aici. Îmi vin bine, sper. Of, nu‑i vorba despre asta. I oftează. Nu despre asta era vorba. Dar despre ce, întreb. Despre ceilalţi, zice. Nu mai arată cu degetul, dar sunt om mare, de ştiinţă, înţeleg. Ceilalţi blugi sau ? Sau, zice ea. Sigur că ceilalţi blugi. Nu e normal, omule, să umbli în haine murdare. Sunt om, e bine. Sunt murdar, nu‑i OK. Ştiu, pata de cafea. Dar nici nu credeam că se vede, zic. Se vede, omule, nu‑i OK. Sunt om din nou, e o pată de cafea între noi, ca o prăpastie, ne desparte. Îmi pare rău, zic, nu mi‑am dat seama. Nu credeam că‑i atât de important . Sunt prea multe lucruri pe care nu le crezi importante, zice. Mă gândesc, are dreptate, chiar sunt. Oftez şi eu. E o pată de cafea între noi, rămâne.
Despre autor:
Matei Florian s-a născut la 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. A debutat cu poezie în revista Cuvîntul, în 1997. Debutul său editorial îl reprezintă însă romanul Băiuţeii (scris împreună cu Filip Florian, Polirom, 2006, carte ajunsă la cea de-a patra ediţie şi tradusă în Polonia, Marea Britanie şi Ungaria). În 2009, publică, tot la Polirom, Şi Hams şi Regretel (roman dramatizat în 2012 pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu). În 2008, ca titular al rubricii „Audio şi n-am cuvinte” din revista Dilema veche, a fost premiat în cadrul Galei Jurnalismului Cultural, la categoria „Critică muzicală”. În prezent, semnează reportaje şi povestiri în revista Formula As.
