Despre un alt tip de case „regale”. Top 5 filme despre mafie

Am pus acest titlu în mod intenționat, cu riscul de a jigni pe monarhiști și chiar și pe cei care respectă Mafia și tot ce este în legătură cu ea. Nu vă simțiți atacați, dragii mei, căci nu există niciun pic de ironie în afirmația mea. Mafia este un tip de organizare ierarhică foarte asemănătoare cu o monarhie – ce-i drept, ceva mai absolutistă. Iar eu m-am simțit mereu atras de aceste tipuri de societăți și ierarhii, căci mi-au permis să înțeleg mai bine natura umană care este, de altfel, una foarte egoistă și mânată de violențe adeseori inutile. Tocmai de aceea cred că a sosit momentul să împărtășesc cu voi topul meu de cinci filme realizate de mari regizori și/sau cu mari actori care analizează și urmăresc viețile unor și mai mari personaje (fictive sau nu) dedicate crezului Mafiei.

1. The Godfather (1972)

Regie: Francis Ford Coppola, distribuție: Marlon Brando, Al Pacino, Diane Keaton, James Caan, Robert Duvall

Nu cred că există cinefil care să nu fi auzit sau să fi văzut cel puțin o dată capodopera lui Coppola, The Godfather. A fost deseori titrat drept cel mai bun film din toate timpurile. Poate că nu este CEL mai bun, dar cu siguranță este o realizarea demnă de toate aprecierile și se află pe o treaptă foarte înaltă și în clasamentul meu sufletesc. Doar de patru ori l-am vizionat până acum, căci nu este foarte simplu de urmărit și analizat. Cu toate acestea, încă de la primul meu contact cu pelicula din 1972, am fost șocat de cât de mult mi-a plăcut tot ce am văzut – construcția scenariului, adunarea tensiunii prin imagini și muzică, evoluția și relațiile incredibile dintre personaje. Asistam, de fapt, la un spectacol teatral shakespearian filmat. Nu am citit romanul lui Mario Puzo, dar filmul mi-a creat senzația că este superior acestuia și nu mi-am dorit niciodată să deschid coperțile acestei cărți, spre a nu-mi altera părerea despre producția lui Coppola.

Mai mult decât atât, pot să spun că The Godfather m-a bântuit și mă bântuie constant în anumite momente – de fiecare dată când văd sau aud despre un joc video cu tematică mafiotă sau despre un serial asemănător, primele mele gânduri se îndreaptă automat spre filmul acesta. Poate că este „de vină” creația unică și de excepție a lui Marlon Brando, în rolul Nașului, don Vito Corleone (actorul a fost criticat pentru modul său de a vorbi în acest rol, dar, cu toate acestea, nu a mai fost niciun altul care să se apropie măcar de performanța sa actoricească atât de puternică); poate că este atmosfera aceea atât de specială a famigliei  italiene, care păstrează cu onoare, respect și sfințenie toate preceptele familiei tradiționale și care îi obligă pe membrii săi se sprijine și ajute reciproc și să-i elimine pe toți dușmanii care le amenință liniștea; sau poate, pur și simplu, este muzica genială a lui Nino Rota care a devenit un personaj în sine, și încă unul foarte recognoscibil, și care însoțește personajele filmului la fiecare pas, subliniind tensiunea și acțiunea. Nu știu care dintre acestea deține supremația în relația mea față de film. Cert este că de oricâte ori voi viziona The Godfather voi rămâne cu o tristețe de nedescris la finalul său, cu dorința de a repeta experiența cât mai curând, lucru pe care vi-l recomand și vouă.

Disponibil pe Netflix.

2. The Godfather: Part II (1974)

Regie: Francis Ford Coppola, distribuție: Al Pacino, Diane Keaton, Robert Duvall, Robert de Niro, Lee Strasberg

Cel mai lung din trilogia dedicată de Coppola marii familii Corleone, The Godfather: Part II subliniază ideea principală pe care o promovez și eu în acest articol – acela că Mafia este doar un alt tip de monarhie. Una bazată pe sânge, pe interese financiare și socio-politice – și iată cât de mult se aseamănă cu o monarhie obișnuită care doar se ascunde în spatele unor idei mărețe, dar care, la bază, are aceleași implicații meschine și dramatice. Poate cea mai edificatoare în acest sens secvență din film și din toate cele 3 este scena care surprinde un scurt dialog între Frank Pentangeli și Tom Hagen, în care se face aproape pe față o paralelă între destinul trădătorilor într-un imperiu obișnuit și cel al celor care îndrăznesc să înșele La Famiglia. Cred că acolo stă cheia nu doar a trilogiei The Godfather, ci a întregului concept de Mafie.

Din punct de vedere al realizării și al distribuției, acest al doilea film făcut la o distanță de doar 2 ani de primul nu este cu nimic mai prejos decât cel dintâi. Cu excepția faptului că lipsește figura principală, Marlon Brando, restul actorilor își fac datoria cu asupra de măsură și talent. Desigur, „nașul” este acum Michael Corleone, iar Al Pacino (interpretul sângerosului capo di tutti cappi) reușește aproape să-l egaleze pe înaintașul său prin farmecul tipic italian și prin forța expresivității, atât de cunoscută celor care îl apreciază pe actorul american. Diane Keaton este, de asemenea, o prezență încântătoare și dramatică, în același timp. Iar unul din marile merite atât ale filmului, cât și ale lui Coppola și Pacino însuși, este prezența pe peliculă a marelui actor și pedagog Lee Strasberg, considerat părintele stilului de joc foarte natural, dar totodată foarte tehnic (de altfel, Al Pacino a fost elevul său, iar prezența lui Strasberg în film a fost făcută posibilă datorită recomandării mai tânărului învățăcel, creând astfel posibilitatea să îi admirăm pe maestru și pe elev la lucrul asupra „Metodei”).

Disponibil pe Netflix.

3. The Godfather: Part III (1990)

Regie: Francis Ford Coppola, distribuție: Al Pacino, Diane Keaton, Andy Garcia, Elli Walach, Joe Mantegna, Bridget Fonda, Sofia Coppola, Raf Vallone

Un sequel demn de primele două părți ale trilogiei, The Godfather: Part III aduce toată acțiunea desfășurată pe parcursul atâtor ore la un final demn de o asemenea capodoperă. Poate cel mai emoționant dintre cele trei, căci atinge cu mult mai mult zonele familiale pe care Coppola a început să le dezvolte încă din primele două părți. Și cu atât mai multă emoție există aici, cu cât fiica lui Corleone, Maria, este jucată de însăși fiica regizorului, Sofia Coppola, care mai târziu are să devină una din vocile puternice ale regizoratului de film feminist (să amintim aici doar Marie Antoinette, Lost in Translation sau mai recentul The Beguiled). Mai mult decât atât, în cel de-al treilea film, se simt cel mai puternic influențele italiene (siciliene, în speță) asupra Mafiei americane. Aici vedem cele mai multe părți filmate în Sicilia, inclusiv la Palermo, unde au loc ultimele 20 de minute ale peliculei. Și pentru că este vorba de o familie pur-sânge italiană, nu se putea să nu existe și o trimitere la istoria teatrului liric, prin personajul fiului lui Michele Corleone, Anthony, care devine solist de operă. Și, bineînțeles, onoarea fiind un punct central și major din care converg toate acțiunile nașilor lui Coppola, cea mai potrivită operă care putea fi protagonista filmului nu este alta decât Cavalleria Rusticana, epitomul răzbunării din datorie de onoare în istoria teatrului liric universal.

Recunosc că subiectivitatea m-a copleșit în ceea ce privește finalul grandios și sfâșietor al capodoperei lui Coppola, dar cum altfel aș fi putut să privesc, dacă nu cu lacrimi în ochi, tragedia familiei Corleone, însoțită de divinul Intermezzo al lui Pietro Mascagni (care, poate nu întâmplător, constituie și partitura pentru o Ave, Maria a sa)?! Încheind discuția asupra acestei trilogii unice, vreau să subliniez importanța ei în istoria cinematografică modernă, căci pe lângă faptul că este o experiență personală deosebită, constituie o școala de film, de actorie, de teatru, de muzică. Este, asemenea operei, un tot unitar complex, care întrunește cu brio marile arte ale lumii. Aici vedem „metoda” lui Strasberg, îmbinată cu munca actorului cu sine însuși, instituită de Stanislavski. Marlon Brando, Al Pacino, Robert de Niro, Andy Garcia, Raf Vallone, Diane Keaton sunt tot atâtea nume răsunătoare de actori talentați care contribuie din plin la crearea catharsisului pe care trilogia The Godfather o creează asupra spectatorilor săi.

Disponibil pe Netflix.

4. The Irishman (2019)

Regie: Martin Scorsese, distribuție: Robert de Niro, Al Pacino, Joe Pesci, Harvey Keitel, Ray Romano, Bobby Cannavale, Anna Paquin

Iată unul dintre cele mai discutate și controversate filme ale ultimilor 5 ani. Nu doar din cauza lungimilor poate uneori pe bună dreptate contestate, ci mai degrabă din cauza efectelor CGI utilizate de Scorsese pentru a prezenta variantele mai tinere ale personajelor sale. Mulți s-au plâns de acest procedeu prin care De Niro, Pacino și Pesci sunt arătați în splendoarea vârstei lor mijlocii, dar cu accente false. Da, am observat și eu unele neconcordanțe fizice, unele tușeuri îngroșate ale aspectelor lor faciale. Dar nu pot spune că m-au deranjat, ba chiar dimpotrivă. Acest aspect a făcut ca povestea să fie mai credibilă, ca personajele să devină mai vii. În plus, o altă controversă față de The Irishman este subiectul în sine. Nu există certitudini, dar se pare că personajul principal al filmului, Frank Sheeran (supranumit the irishman) ar fi dat o ultimă declarație detaliată înainte de a muri, relatând adevărul din spatele dispariției misterioase a lui Jimmy Hoffa, menționând și propriul său rol sângeros în această istorie ciudată. Dacă ceea ce a declarat Sheeran este sau nu adevărat, doar timpul și anchetele (dacă se vor mai face) vor putea să decidă.

Până una-alta, privitorul este lăsat să creadă ceea ce Martin Scorsese îi narează cu ajutorul imaginilor de-a lungul celor peste 3 ore, în acest film care frizează genialitatea, prin modul în care actorii își construiesc rolurile și prin felul în care regizorul i-a condus, subliniind caracterul fiecăruia dintre ei. Nici nu se putea să nu iasă o asemenea realizare când ai de-a face cu actori ca Robert de Niro (în rolul lui Frank Sheeran), Joe Pesci (în rolul lui Russell Bufalino), Al Pacino (în rolul lui Jimmy Hoffa), Harvey Keitel (în rolul lui Angelo Bruno), Ray Romano (în rolul lui Bill Bufalino) și Anna Paquin (în rolul lui Peggy Sheeran). Vorbim despre un film care sondează din alte perspective mafia italiano-americană, în care au fost atrași și alte naționalități (irlandezi și, mai ales, evrei) și care a manipulat (și poate că încă o mai face) politica și economia din SUA, dar și din alte părți ale lumii. Iată, deci, de ce The Irishman poate și trebuie să fie considerat un must al cinematografiei dedicate lumii interlope, dar și vieții politice americane.

Disponibil pe Netflix.

5. Once Upon a Time in America (1984)

Regie: Sergio Leone, distribuție: Robert de Niro, James Woods, Elizabeth McGovern, Joe Pesci, Treat Williams, William Forsythe, Burt Young

Unul din filmele care mi-a marcat copilăria și tinerețea (nu, nu prea obișnuiam să mă uit la pelicule dedicate vârstei mele), capodopera finală a marelui Sergio Leone rămâne una dintre realizările cele mai apreciate, iubite și frumoase pentru marele și micul ecran. Cu toate că avem parte de aproape 4 ore de film (cam la fel de mult ca în Gone With the Wind), timpul trece cât ai clipi. Trebuie să recunosc că de fiecare dată când am urmărit bijuteria aceasta, finalul îmi aducea o tristețe nemăsurată căci, ca și în cazul unei cărți bune sau a unui spectacol reușit, speram ca experiența să nu se termine niciodată. Pornind de la subiect, de la temele complexe abordate (dragostea inocentă versus perversitatea matură, prietenia, trădarea, familia și câte și mai câte), trecând prin imagine, prin montajul scenelor (lucru care permite o logică în acea abundență de sărituri temporale și flashback-uri) și ajungând până la partiturile strălucitoare ale actorilor și la muzica nemuritoare a lui Ennio Morricone (asezonată din plin cu naiul fermecat al maestrului Gheorghe Zamfir) – totul, absolut totul creează cadrul perfect pentru o experiență cinematografică de neuitat și de pus în buzunarul sufletului. Robert de Niro, James Woods și Elizabeth McGovern formează un trio actoricesc imbatabil, subliniind cu fiecare cadru tulburătoarea poveste a celor trei evrei dintr-un cartier sărac al New York-ului care, în timp, ajung fiecare în alt punct, după ce viața le-a încrucișat și le-a despărțit căile.

Poate că este unul din cele mai bune filme ale lui De Niro, în care i s-a permis desfășurarea luxuriantului său talent, în care privirea lui inconfundabilă încă te mișcă, te cutremură, te face să zâmbești și să lăcrimezi. Și poate că niciun alt final nu este mai criptic, mai deschis și, totuși, mai emoționant decât acel ultim cadru cu zâmbetul liniștit, puțin nebun și tulburător al lui De Niro, zâmbet care te face să te întrebi dacă ai asistat la un vis al lui Noodles sau dacă totul a fost adevărat. Nu e de mirare că Leone este considerat azi nu doar inventatorul genului spaghetti western, ci un uriaș reprezentant al cinema-ului italian și mondial – cu această capodoperă la care a gândit și lucrat cu atenție în jur de 30 de ani a dat întreaga măsură a talentului și viziunilor sale unice. Once Upon a Time in America este cu mult mai mult decât un film despre mafia evreiască din State. Este o poveste dramatică despre viață, despre moarte, despre aducere aminte, despre repararea greșelilor, despre acel sentiment de atonement care nu poate fi tradus în română. Cu adevărat o capodoperă a anilor `80, care cu greu va putea fi egalată vreodată!

(Surse foto: www.britannica.com, https://time.com/, https://ew.com/, www.netflix.com, www.esquire.com)