Nu, nu este Halloween-ul, deși ați putea crede asta în urma acestui articol. Culmea, am ales o asemenea temă pentru topul filmografic de final de februarie pentru că asta este luna în care celebrăm iubirea, în timp ce martie este luna femeii. Iar titlurile alese de mine pentru a le expune aici exact asta fac – omagiază femininul din univers, magia și puterea pe care o au doamnele, precum și importanța lor în viața bărbaților. Și mai vorbesc filmele astea și despre diverse tipuri de iubire, manifestările lor în viața de zi cu zi și, uneori, consecințele acestora. Da, sună poate ciudat, căci ideea, termenul de vrăjitoare ar trebui să ducă cu gândul la aspectele negative, înfricoșătoare ale magiei.
Nu și de data asta, căci am ales cinci opere cinematografice în care vrăjitoarele sunt femei fermecătoare, inteligente, puternice, uneori acuzate pe nedrept, dar, în orice caz, cu o mare doză de frumusețe interioară (și, pe alocuri, chiar și exterioară). Bucurați-vă, deci domnilor, de doamnele și domnișoarele din viața noastră și a voastră. Respectați-le, iubiți-le și umpleți-le viața cu magia albă a dragostei voastre! Iar dumneavoastră, grațioase făpturi iubibile și delicate, forțoase și frumoase, îngăduiți-ne din când în când nebuniile și copilăriile noastre și, mai ales, păstrați-vă veșnic tinere în suflet și nu numai!
1. The Witches of Eastwick, SUA, 1987
Regie: George Miller, cu: Cher, Susan Sarandon, Michelle Pfeiffer, Jack Nicholson; bazat pe romanul cu același nume de John Updike
Încep cu acest titlu deja clasic, căci este un film cu care am copilărit și crescut. Cu toate că nu are nimic potrivit pentru cei mici, eu am avut șansa unor părinți și bunici care mi-au permis să văd, să citesc, să ascult, să cunosc orice încă de la o vârstă fragedă. Nu mi s-a interzis niciodată vreun film pe motiv că ar conține lucruri inadecvate. Și datorită acestui fapt, am crescut și m-am dezvoltat frumos, fără să fiu tentat de aspecte periculoase ale vieții. Așadar, The Witches of Eastwick a făcut parte din copilăria mea, am văzut și revăzut acest film de nenumărate ori, căci această tipologie de dark fantasy mi-a fost mereu aproape sufletului. În plus, pe lângă acțiunea ușor nebună, dar totodată atractivă, este vorba și de o distribuție de zile mari, alcătuită din strălucitoarele și seducătoarele (pe atunci) Cher, Susan Sarandon și Michelle Pfeiffer.
De altfel, cred că The Witches of Eastwick a fost prima peliculă în care le-am descoperit pe cele trei actrițe care de atunci s-au înscris în galeria figurilor artistice preferate ale mele. Târziu, mult mai târziu, am învățat să apreciez și unicitatea talentului lui Jack Nicholson de care mi-era tare frică în copilărie, tocmai din cauza rolului din filmul de față. Văzându-l, însă, și în alte comedii, drame, thrillere, am înțeles cât de mare și de special este acest actor american, care își are locul bine definit în istoria cinematografiei. Apoi, citind cartea lui John Updike pe care se bazează filmul din 1987, am descoperit faptul că atât romanul, cât și adaptarea sa pentru ecran reprezintă momente importante în cultura americană, momente ce constau în faptul că se prezintă o altă latură a witch hunting-ului care, până atunci, fusese privită cu ochi buni de societatea de peste ocean (excepție făcând o altă operă literară despre care voi vorbi mai jos, The Crucible, de Arthur Miller).
Ei bine, Updike și Miller, fiecare atacând subiectul pe căi diferite, abordează tema femeii-vrăjitoare din alt unghi și o pun pe aceasta într-o lumină nouă, blândă, urcând spiritul feminin pe un piedestal. Aș putea afirma că a fost primul exemplu de izbucnire feministă contemporană în filmul hollywoodian. Cel puțin pentru mine. Așadar, era imposibil să nu rețin cu drag această realizare vintage, dar totuși atât de actuală pe care v-o recomand ori de câte ori aveți dubii asupra existenței magiei în viața noastră sau asupra importanței și puterii femeilor.
2. Practical Magic, SUA, 1998
Regie: Griffin Dunne, cu: Sandra Bullock, Nicole Kidman, Diane Wiest, Stockard Channing, Aidan Quinn
Cel de-al doilea film-cult cu și despre vrăjitoare cu care am crescut a fost cel care prezintă cu mult umor, cu delicatețe și sensibilitate, povestea a două surori cu puteri supranaturale, crescute de două mătuși cu puternice înclinații oculte, precum și legătura familială de netăgăduit și de neoprit dintre aceste patru femei deosebite. La fel ca și în The Witches of Eastwick, am descoperit și în Practical Magic frumusețea magiei ascunse în cotidian, în acte de iubire și în spatele oricărui zâmbet acordat cu generozitate. Căci, într-adevăr, toate aceste filme pe care le-am ales spre prezentare sunt, de fapt, metafore ale prezenței dragostei și ale feminității atât de necesare în existența oricărui om.
Să nu uităm, totuși, că femeia stă la originea lumii, este dătătoare de viață, este MAMĂ. Și o parte a filmului din 1998 prezintă și acest rol crucial pe care majoritatea femeilor îl au de-a lungul vieții și pe care Sandra Bullock îl interpretează cu grație și eleganță, alternând scenele ușor comice cu cele sensibile, emoționate și materne (asumându-și poziția de mamă nu doar față de cele două fete ale sale, ci și față de sora sa mai mică, căreia îi dă viață năstrușnica și foarte tânăra Nicole Kidman). De asemenea, trebuie să adaug că Practical Magic a fost filmul în care le-am descoperit, alături de cele două artiste deja menționate, pe Dianne Wiest și Stockard Channing, actrițe minunate, speciale și pe care am ajuns să le iubesc, revăzându-le în multe alte roluri. Așadar, vă invit și vă recomand să nu ocoliți această mică bijuterie comică și fermecătoare care, chiar dacă nu este o capodoperă, poate oferi o oră și jumătate de relaxare, voie bună și magie luminoasă a feminității și iubirii.
3. Suspiria, coproducție, 2018
Regie: Luca Guadagnino, cu: Tilda Swinton, Chloe Grace Moretz, Dakota Johnson, Mia Goth, Angela Winkler
Remake al unui important film horror cult din 1977, Suspiria lui Guadagnino se deosebește de original în primul rând prin lungime, fiind cu o aproape o oră mai întins decât cel din anii `70. Și asta, cred eu, spune multe despre adaptarea din 2018 care devine, astfel, mai mult decât un film-cult, metamorfozându-se într-o capodoperă cinematografică de artă. Constituindu-se într-un discurs filmografic de excepție, care îmbină teme precum vrăjitoria, magia neagră și magia albă, religia, satanismul, credința, comunismul din Berlinul de Est, arta, dansul, sacrificiul adus acestora, Suspiria a devenit, pentru mine, un punct de cotitură reprezentativ în cinematografie. Priveam cadrele atât de frumoase, atât de terne și apăsătoare, culorile șterse, nuanțele de maro, gri, roșu spălăcit, galben bolnăvicios, uzitate de vizionarul Guadagnino și mă uimeam singur gândindu-mă la multitudinea de simboluri și metafore prezente în aceste 2 ore și jumătate de peliculă. Sigur că la fascinația pentru film a contribuit și prezența bântuitoare a Tildei Swinton care este, în opinia mea, una dintre cele mai mari, interesante și cameleonice actrițe din momentul actual.
Alternanța și diferențele frapante dintre cele 3 roluri abordate în Suspiria, travestiul absolut genial pe care îl reușește îmi confirmă a mia oară faptul că nu m-am înșelat când am adăugat-o pe Tilda pe lista actrițelor mele preferate. În plus, capodopera lui Guadagnino (care depășește cu mult Call Me by your Name) mi-a retrezit pasiunea oarecum adormită pentru balet și dans, pentru filmele dedicate acestei arte și mi-a amintit cât de important este compromisul (sau sacrificiul, depinde din ce unghi privești situația) făcut ca să ai succes în domeniul mișcării scenice grațioase și controlate. Căci Suspiria vorbește despre control, despre putere, despre feminitate și feminism (duse la extrem, de acord) într-o lume terminată de masculinitate și război. Și o face cu atâta pasiune, cu atâta putere de seducție, cu o lascivitate tenebroasă și morbidă, îmbinând poezia cu semiotica imaginilor, dar și cu replicile încărcate de mister. Și, da, este un film care aduce în discuție și vrăjitoarele, sub forma grupului exclusiv feminin care mișună în școala de dans Markos din Berlin în anno domini 1977. Dar avem de-a face cu o vrăjitorie deosebită, una care are ca motivație arta, dansul, sacrificiul uman în numele feminismului și al artei. Un film straniu, cu siguranță, dar un film important pentru mișcarea contemporană a cinematografiei europene. Un Guadagnino deosebit, frumos, special, o creație care merită văzută și revăzută pentru a-i fi pătrunse adâncile tenebre și înțelesuri.
4. The Crucible, SUA, 1996
Regie: Nicholas Hytner, cu: Winona Ryder, Daniel Day-Lewis, Paul Scofield, Joan Allen, Bruce Davison, Frances Conroy, Peter Vaughan; scenariu bazat pe piesa cu același nume de Arthur Miller
Una dintre cele mai reprezentative piese de teatru din dramaturgia americană a secolului al XX-lea, dar și din întreaga istorie a teatrului, The Crucible (sau Vrăjitoarele din Salem, așa cum a fost tradus în românește) prezintă un caz real de vânătoare de vrăjitoare pornită din dorința unei fete cu o puternică doză de nebunie de a distruge un oraș care, în mintea ei bolnavă, i-a făcut rău în mod constant. Nu este de mirare, deci, că, rând pe rând, cetățenii Salem-ului cad victime zăpăcelii lui Abigail Williams, create de puterea pe care o vede în mâinile sale. Adaptarea cinematografică, realizată de regizorul Nicolas Hytner în 1996, reunește pe ecran o distribuție strălucitoare, în fruntea căreia se află Winona Ryder, Daniel-Day Lewis și Paul Scofield.
Rolul lui Abigail îi este încredințat pe atunci foarte tinerei actrițe, care reușește, la o vârstă destul de fragedă, să creeze una dintre cele mai credibile, complexe și terifiante interpretări din câte mi-a fost dat să văd. Privirile ei feroce, violența ascunsă în spatele naivității copilărești, malițiozitatea care se folosește de superstițiile anilor 1600 pentru a conduce un marș răzbunător împotriva celor care i-au pricinuit rău, toate acestea se evidențiază gradat în jocul artistei care a devenit una dintre preferatele mele încă de când am văzut-o în acest film, dar și în Little Women. Alături de ea, Daniel Day-Lewis și Paul Scofield apar ca figuri masculine, fiecare cu doza sa de putere specifică sexului așa-zis puternic, dar fiecare fiind în câte un punct vulnerabil, din motive diferite.
Am descoperit în cei doi modele de actori de viță nobilă, de sorginte clasică. Dacă Day-Lewis reprezintă tipologia bărbatului fatal, dar totuși sensibil, Paul Scofield mi s-a revelat ca fiind acel lord britanic de altă dată care, chiar dacă arborează un accent american, își păstrează demnitatea insulară și combină, în jocul său, o forță interioară unică și o eleganță a rostirii clare a tuturor replicilor (de altfel, acestea sunt două dintre caracteristicile acestui uriaș nume al teatrului britanic care l-au impus și ca unul dintre reprezentanții de seamă ai artei scenice universale – cât mi-ar fi plăcut să-l văd live, în King Lear, care l-a și consacrat). Dacă vă doriți ceva mai mult de o oră și jumătate de actorie de calitate, de replici foarte bine scrise, de istorie, dar și de psihologie a sufletului uman, vă îndemn să urmăriți această interesantă realizare cinematografică din 1996.
5. The Witches, SUA, 2020
Regie: Robert Zemeckis, distribuție: Anne Hathaway, Octavia Spencer, Stanley Tucci; scenariu bazat pe romanul pentru copii cu același nume de Roald Dahl
Remake modern al producției din 1990 ce o avea în rolul principal pe geniala Angelica Huston, The Witches din 2020 s-a dovedit a fi o copie ceva mai palidă a originalului, dar deloc lipsită de un farmec aparte. Sigur că Anne Hathaway nu poate fi comparată cu Huston, aceasta din urmă deținând calități aparte pentru roluri negative supranaturale (vezi și The Addams Family), însă nici interpretarea ei din rolul The Grand High Witch (șefa vrăjitoarelor, Baba-Cloanța în varianta britanico-americană) nu este de lepădat. Cu atât mai mult cu cât Zemeckis a apelat la efecte speciale mult mai realiste și mai convingătoare decât a făcut-o regizorul Nicolas Roeg în pelicula din 1990.
Așadar, momentele când personajul lui Anne Hathaway se dezlănțuie sub forma lui cea mai îngrozitoare, sunt sigur că cei mici au fost cu adevărat înfricoșați de apariția terifiantă a Marii Vrăjitoare. Evident, și scenele transformării copiilor din film în șoricei comportă un mai mare realism și o fascinație mai puternică pentru privitori. Cu toate acestea, nu pot să nu subliniez un aspect oarecum mai trist al ecranizării din 2020 a romanului lui Roald Dahl – finalul nu aduce neapărat o soluție pozitivă poveștii băiatului transformat în rozător, căci readucerea lui la forma umană nu are loc, așa cum se întâmplă în varianta din 1990. Nu este neapărat un aspect deranjant, deși optimismul meu etern ar fi fost împăcat dacă se întâmpla așa și dacă toți ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că trăim în secolul al XXI-lea și că în ziua de astăzi, altele sunt normele și valorile. Cu acest gând în mine am și urmărit producția lui Zemeckis, care vorbește atât de frumos și colorat, totodată, despre incluziunea socială, despre dragoste, despre a fi iubit, indiferent de diferențele de opinie, culoare a pielii, statut sociale. Este, de asemenea, și o odă adusă bunicilor și relațiilor lor cu nepoții, precum și rolului pe care ocrotirea pe care bunii noștri ne-o acordă îl are asupra noastră de-a lungul întregii vieți.
(Surse foto: https://moviesanywhere.com/, www.imdb.com, https://spec.hamilton.edu/, www.amazon.com, https://egruger.medium.com/)
