Concursul nostru din această săptămână pune la bătaie două cărți de la Editura Casa de Pariuri Literare:
Este vorba de două exemplare din recenta apariție, ”Locuri. Oameni. Povești. Carte de reportaj”, de Liliana Nicolae.
Despre carte:
Am adunat în această carte aproape 50 de reportaje scrise în ultimii 10 ani. Majoritatea au fost publicate în revista Dilema veche, dar și în revista Elle, iar unele sunt adaptări după reportaje sau documentare difuzate la radio România Actualități. Reportajele surprind locuri și oameni într-o Românie în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. O țară care se dezvoltă încet, cu opinteli. O țară când veselă, când tristă. Cu oameni obișnuiți, în care mulți cititori se pot regăsi, dar care au pove ști speciale. Uneori frumoase, alteori teribile.
Reportajele din această carte sunt ca o fotografie a locurilor pe care le-am văzut și a oamenilor pe care i-am întâlnit la un moment dat. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. E vorba de istoria recentă, dar și de povești de demult, cum e cazul reportajelor despre Sighișoara, de exemplu. E vorba despre locuri încremenite în timp, ca satele izolate ale Deltei, despre palatele somptuoase în care locuiesc țiganii din Buzescu sau de colibele din pământ în care trăiesc cei din rudăria de la periferia Zimnicei. Sate transformate în orașe, sate –muzeu, orașe « moarte », sate săsești readuse la viață – se regăsesc în reportajele din această carte. La fel – poveștile dintr-o sală de judecată, portrete ale unor pictori naivi sau ale unor oameni care trăiesc pe stradă, atmosfera de la periferia Bucureștiului sau cea de la Parlamentul European, dar și oameni și locuri intrate în legendă : ultimul deportat din Bărăgan, ultimul clown sau ultimul mare reporter din perioada interbelică. Un reportaj îi este dedicat lui Felix Brunea Fox, pe care am încercat să-l descopăr prin amintirile celor care l-au cunoscut. Îndrăznesc să spun că reportajele mele se regăsesc în stilul lui Brunea Fox, de a scrie despre oameni obișnuiți, dar nu banali și de a da importanță detaliilor, pe care le ignorăm, deseori, în căutarea senzaționalului.
Poate tocmai de aceea, reportajul e un gen mai rar întîlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întîmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată cînd totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti, Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate. (Liliana Nicolae)
Pentru a câștiga una dintre cele două cărți oferite, va rugăm sa răspundeţi la următoarea întrebare:
Care ar fi întrebarea pe care ați adresa-o autoarei acestei cărți?
Condiţii de participare :
- folosiţi o adresă de e-mail validă;
- lasati maximum un SINGUR comentariu (de pe aceeași adresă de e-mail, de pe același IP, etc.);
- cele mai pertinente/inspirate întrebări din comentarii vor fi desemnate câștigătoare direct de către autoarea cărții (care va răspunde, de asemenea, la întrebările formulate).
Asteptam comentariile dvs. pana duminică, 7 iunie 2015, inclusiv, iar câștigătorii vor fi anuntați pe aceasta pagina si pe adresa de e-mail pentru comunicarea datelor personale, respectiv nume si adresa postala, unde vor primi cartea ”Locuri. Oameni. Povești. Carte de reportaj”, de Liliana Nicolae.
Succes!
Later edit (10 iunie 2015): Au fost aleși de către autoarea cărții, Liliana Nicolae, trei câștigători (s-a suplimentat premiul cu o carte) dintre cei care au pus întrebările despre ”Locuri. Oameni. Povești. Carte de reportaj”:
– Valentin S – ”As avea o intrbare la care sper sa gasesc raspunsul in carte:
Exista Oameni potriviti in Locuri potrivite sau sunt doar Povesti?”
– Nicoleta Codorean – ”Interviul este un mic joc de putere – reporterul are puterea presei, intervievatul puterea de a nu oferi informatia dorita. A pune intrebari este un privilegiu, nu un drept si am regasit asta in reportajele tale, citite sau auzite la radio. Ai intrebari pe care le consideri greu de pus subiectilor? Dar intrebari pe care regreti ca nu le-ai pus?”
– Aura Stan – ”la un moment dat, precizați că scrieți despre oameni obișnuiți. Și atunci ce dă savoare poveștii? Basmele au în centru eroi, zâne, feți-frumoși…
PS: La facultate, reportajul ne este prezentat ca o „Cenușăreasă” a genurilor jurnalistice, mă bucur că dvs. ați încercat să reabilitați situația.”
Felicitări!
78 comments
Ce anume va motiveaza sa scrieti despre oameni si locuri?Ce considerati cel mai important atunci cand faceti un reportaj?
Cred că mă motivează în primul rând curiozitatea. Dacă nu ești curios, nu poți să fii jurnalist. Trebuie să-ți pui întotdeauna întrebări, să cauți lucruri noi sau să încerci să scrii despre lucruri „vechi”, dar într-un mod inedit. Cel mai important atunci când fac un reportaj cred că este să nu mă îndepărtez de adevărat, să nu mă las dusă de val și să spun povestea așa cum e.
Care este reportajul dumneavoastra preferat?
N-aș putea să spun 🙂 și cred că ar fi nedrept față de personajele celorlalte povești. Fiecare personaj, poveste sau loc… îmi este drag în felul lui.Cu fiecare am împărtășit amintiri sau emoții. De la unii am plecat cu mult mai multă putere de a trece și eu peste propriile-mi probleme. De la alții am învățat câte ceva, în timp ce unii mi-au reamintit câte ceva.
Ce schimbari Ati observat de-a lungul timpului in mentalitatea romanilor?
Sunt, clar, schimbări ale celor care lucreaza in străinătate. Când se întorc în România, chiar și în vacanță, vorbesc și se poartă diferit. În rest, lucrurile se schimbă foarte greu. Însă, e – oarecum – firesc. Am întâlnit foarte mulți nostalgici după comunism, am întâlnit oameni care se plâng, dar nu fac nimic ca să schimbe lucrurile, dar și oameni care au curaj și încearcă să schimbe câte ceva. Iarăși, tinerii sunt din alt film, apropo de mentalități.
Ce este mai important: omul,locul sau povestea?
Omul, clar. Dacă n-ar fi el, locul nu ar avea nici o relevanță, iar povestea …cine să mi-o spună sau cine să o trăiască? 🙂
la un moment dat, precizați că scrieți despre oameni obișnuiți. Și atunci ce dă savoare poveștii? Basmele au în centru eroi, zâne, feți-frumoși…
PS: La facultate, reportajul ne este prezentat ca o „Cenușăreasă” a genurilor jurnalistice, mă bucur că dvs. ați încercat să reabilitați situația.
Sunt convinsă că și tu poți fi personajul unei povești. Fiecare este, în povestea lui, erou. Ideea e ca dincolo de ceea ce pare obișnuit să vezi partea specială a lucrului sau a omului. Așa … despre personajele foarte cunoscute poate să scrie oricine. E simplu. Pentru că omul acela a făcut ceva despre care știe toată lumea. Provocarea apare când trebuie să descoperi tu partea specială a omului/locului care pare obișnuit.
Iată ce spunea Felix Brunea Fox (reporterul interbelic, a cărui poveste se regăsește în cartea mea): „Dacă ai talent , nu e nevoie să abordezi teme spectaculoase, ci o simplă potcoavă. Ai vazut cum se faureste o potcoava? Da, e mai greu să „scoți efecte” din bucațica asta modestă de metal, decât dintr-o locomotivă…”
Care sunt cele mai mari discrepante pe care le-ati observat si unde le-ati observat?
Este vorba, desigur, de diferențele dintre sat și oraș, dintre centrul unei localități și periferia ei. Un exemplu este cel din reportajul care se cheamă România extremelor. Redau acolo, în oglindă, oarecum, viața țiganilor din palatele cu turnulețe și viața celor care încă mai locuiesc în colibe din pământ, în Rudărie – cum se numește cartierul lor.
Ce ai simţit când ţi-ai văzut pentru prima dată cartea pe rafturi?
Pe rafturi, nu am văzut-o încă. E …proaspătă. Dar prima dată am văzut-o cu o zi înainte de lansare, la Bookfest. Am pipăit-o bine, mi-a plăcut senzația că nu e o cărticică, ci că părea o carte serioasă, cu vreo 200 de pagini, pentru care am muncit ani de zile. Și …mi-am zis: am făcut-o și pe asta! 🙂 Și am făcut-o pentru că-mi place reportajul și pentru că la noi se cam pierde acest gen. Iar eu îmi doresc să rămână. E partea frumoasă a unei meserii mult prea duse în derizoriu în ultimii ani.
care-i urmatoarea carte
Cu siguranță, va fi tot una de reportaj. Sper doar să nu fie nevoie de atât de mulți ani ca să apară. Începutul a fost greu. Sper 🙂
„Poate tocmai de aceea, reportajul e un gen mai rar întîlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întîmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate.” – dacă nu din lipsă de interes, ci absența investițiilor îi oprește pe jurnaliști să facă reportaje, dumneavoastră cât ați cheltuit (așa, în mare) pe călătoriile regăsite în carte? Ați avut sponsori? M-ar interesa acest aspect, dacă ați putea răspunde. Ca jurnalistă ce a „gustat” din reportajul TV, acum, lucrând în presa scrisă, tare aș merge prin țara mea iubită ca (foto)reporter.
Mi-aș dori foarte mult cartea „Locuri. Oameni. Povești. Carte de reportaj” pentru că vreau să redescopăr prin ochii dumneavoastră locuri pe care le știu, le (re)cunosc – Buzescu, Zimnicea, eu fiind dintr-un frumos sătuc din Teleorman. 🙂
Chiar nu pot să spun o sumă 🙂 Un sponsor nu am avut. Însă, mare parte din reportaje le-am scris în urma unor deplasări (de serviciu!) pe când lucram la Radio România Actualități sau de când lucrez la Radio EuropaFm. Am făcut, însă, și deplasări în week-end, pe banii mei, sau în vacanțe, tot pe banii mei.În plus, un reporter nu e niciodată în vacanță. Sincer, în orice om pe care-l întâlnesc văd, uneori, un personaj. Iar câteodată e de-ajuns să mergi cu 311 (de exemplu!) ca să găsești personajul sau povestea.
N-am citit niciodata o carte-reportaj. Spre rusinea mea nu stiam ca exista asa ceva. Din descriere Locuri.Oameni.Povesti pare foarte interesanta. Povesti normale, oameni normali, dar invataminte deosebite, asta inteleg eu la prima vedere. Reusiti sa va detasati de povesti? Cum faceti sa nu va implicati foarte mult sufleteste? Cred ca nevoia de a ajuta, de a sustine, de a promova apare dupa fiecare poveste…Mi se pare un foarte mare consum emotional. Unii oameni cu cat daruiesc mai mult, cu atat simt ca au mai mult. Dar uneori te simti secatuit, lipsit de puteri.
Cred că nu sunteți singura care nu ați citit o carte de reportaje. Pentru că e greu de găsit o asemenea carte. Sunt foarte puține, din păcate! Apropo de întrebare, e un consum, dar e și o încărcare cu energie. Pentru că poveștile nu trebuie să fie neapărat triste. Iar când e vorba de lucruri triste, nu fac nimic special ca să nu mă implic. În principiu, meseria de jurnalist îți cere să fii imparțial și obiectiv. Reportajul, însă, îți permite să te implici în anumite limite. Uneori mă implic, dar nu e o tragedie :)Dacă o să citiți cartea, o să vedeți că îmi permit să mă emoționez, să mă mir, să mă sperii, să-mi placă sau să nu-mi placă ceva, să mă las surprinsă … dar, cum spuneam, cu o limită:)
Am vrut să vă întreb cu care din aceste reportaje aţi veni la SSAJ Chişinău pe vitor?
Cu toate. Chiar cu volumul de reportaje 🙂
Aţi vrea ca cineva să scrie despre Dv.?
Depinde ce și cine vrea să scrie . S-a mai scris despre mine,de exemplu, chiar si cu ocazia lansării acestei cărți.
Care este povestea de suflet care sa va fi emotionat pana la lacrimi si care va ramane mult timp ca o amintire vie?
E greu să fac un clasament. Mă simt foarte atașată de poveștile copiilor și de cele ale bătrânilor. O poveste care m-a emoționat este aceea a unui bărbat de 45 de ani, care este autist, trăiește în lumea lui. Dar și mai mult m-a impresionat tatăl acestui tânăr, felul în care a căutat să-și înțeleagă copilul și să comunice cu el. Povestea e în carte 🙂
E o povara greu de dus.Fie ca sunt locurile frumoase in care tanjesti sa te mai intorci,fie ca sunt locurile uneori infricosatoarea,a caror amintire te bantuie si iti apar in vise cand ai crezut ca ai uitat de ele,e totusi o povara greu de dus,Si dupa toate urmele pe care le alsa o astfel de experienta,cum si unde poti sa te mai simti acasa?Cum poti sa mai simti ca mai apartii unui singur loc,unei singure familii?
Scriam si mai devreme, într-un alt răspuns, că nu pot vorbi de o povară. Dimpotrivă, fiecare experiență – fie ea tristă sau fericită – mă îmbogățește și mă încarcă. E drept că sunt locuri în care mă simt mai bine decât în altele. Dar eu doar mă bucur de ele, și merg mai departe. Acasă rămâne … acasă. Experiențele mele și munca mea nu schimbă cu nimic acest lucru.
Desi stiu,ca se obisnieste sa pune voci „cu greutate”pe dvd-uri si pt ca va (re)”cunosc”de la radio vocea,intrebarea mea este pe cand un audio-book cu aceste superbe reportaje?
Va fi un e-book. Cu audio-book-ul nu știu cum se procedează, dar putem da o temă de gândire editorului.
Care este raportul realitate-fictiune in cartile dumneavoastra?
98 % realitate 🙂
Observând și relatând o multitudine de situații ce reflecta realitățile României contemporane, puteți emite o opinie personala referitoare la întrebarea „Cum vedeți Romania peste 50 de ani?”?
Cred că va fi ca și astăzi, dar la altă scară. Poate că, dacă peste 50 de ani jurnaliștii vor mai face teren și se va găsi unul care să bată țara în lung și-n lat, va descoperi cu siguranță și localități părăsite, sate cu un farmec aparte, locuri în care s-au întâmplat lucuri spectaculoase sau altele în care nu se întâmplă mai nimic. Va fi la fel, dar – totuși – diferită 🙂
Considerati ca numai un roman s-ar regasi in povestirile dumneavoastra sau ati vizat un public international? In contextul recent sau mai putin recent al stigmatizarii romanilor in unele tari din Europa, ce imagine credeti ca aceasta carte va oferi despre Romania si despre romani?
Atunci când am scris fiecare reportaj în parte, nu m-am gândit că ele vor ajunge într-un final într-o carte. Și au fost scrise pentru publicul din România. Însă, recitind cartea, când o pregăteam pentru tipar, m-am gândit că ar putea să placă și românilor care sunt plecați din țară. Le-ar aminti de locuri dragi sau de năravuri uitate. Chiar am primit o invitație din partea unei asociații a românilor din Belgia să prezint cartea și acolo și mă voi duce peste 10 zile. Cât privește publicul internațional … nu m-am gândit. Dar el cred că ar putea să afle mai multe despre România din această carte. Să o descopere.
Daca ati vrea sa scrieti un roman ,de la care poveste ati pleca,in ce loc v-ati caza sa-l elaborati si care ar fi eroul(eroina ) ?
Ar fi mai multe. Aș pleca, de exemplu, de la povestea doamnei Pagu, o nonagenară care este campioană la marș. Aleargă la vârsta ei, câștigă competiții, are propria filosofie de viață, iubește la 90 de ani …
Mi-ar plăcea să trăiesc o perioadă într-un far, pe o insulă grecească. Și să scriu 🙂
spor la treaba ! Astept cu nerabdare sa va citesc cartea de reportaj,cat si primul roman !
Care sunt hobbyurile dumneavoastra?
Îmi place să călătoresc și să descopăr povești (le îmbin …)și îmi place să înot!
Cum faceti un reportaj?
Tehnic, ar fi: găsesc subiectul, îl documentez, aflu tot ce pot despre el, încerc să-l abordez din mai multe unghiuri, apoi pun totul cap la cap și încerc să spun povestea într-un mod care să ajungă cât mai ușor la cei care o citesc sau o ascultă. Dincolo de partea tehnică sunt amănunte, nuanțe care nu pot fi explicate cu ușurință 🙂
Care este locul care v-a placut cel mai mult si pe care l-ați recomanda ?
Mie-mi place fiecare loc în care merg. Pentru că îl privesc cu ochii unui reporter, caut subiectele, personajele. Cu siguranță, multora nu le-ar plăcea la Cuca Măcăii, în județul Argeș. Mie mi-a plăcut.
Care a fost lucrul care i-a ramas intiparit in minte?
N-am uitat nimic. Așa că nu pot să spun că a fost un singur lucru care mi-a rămas în minte.Mi-au rămas în minte oamenii pe care i-am întâlnit, emoțiile pe care mi le-au lăsat poveștile lor. Cum spuneam, n-am uitat nimic.
Promiti sa scrii si o a 2-a carte? 🙂
Promit 🙂
Cine te-a inspirat sa scrii aceasta carte?
Am vrut să scriu această carte, pentru că reportajul se pierde. Nici studenții de la jurnalism nu mai învață despre acest gen, nici mulți jurnaliști nu-l mai practică. Iar pentru mine, reportajul e partea frumoasă a acestei meserii, pe care mulți o confundă cu talk-show-urile, can-can-urile, goana după senzațional sau audiență.
Doamna Liliana Nicolae,care a fost cea mai mare dificultate de care v-ati lovit in timpul procesului de scriere a cartii?
P.S Astept cu nerabdare raspuns la intrebare.:)
Cartea s-a scris de la sine, an de an. Sau – mai bine zis – reportajele s-au scris de la sine. Ideea unei cărți a venit mult mai târziu din dorința – așa cum scriam mai sus – de a rămâne în urmă ceva din ceea ce înseamnă acest gen jurnalistic neglijat și aproaep uitat.
As avea o intrbare la care sper sa gasesc raspunsul in carte:
Exista Oameni potriviti in Locuri potrivite sau sunt doar Povesti?
Atunci te las sa gasesti raspunsul in carte 🙂
Care sunt „ingredientele” unui reportaj reusit?
Un reportaj trebuie sa aiba informatie, poveste si atmosfera. Trebuie sa te ajute sa vezi locuri unde n-ai fost si sa cunosti oameni pe care nu i-ai intalnit. Cred ca un reportaj este reusit daca dupa ce il citesti ramai cu ceva, inveti ceva sau experimentezi ceva nou.
Doamna Liliana Nicolae, care este persoana care v-a calauzit pasii spre notorietatea de astazi, cui datorati formarea profesionala si recunostinta pentru ceea ce sunteti astazi? Multumesc!
Am inceput sa ma apropii de reportaj mai intai la radio. La BBC Romania. Multora dintre colegii mei de acolo le-as multumi pentru ca m-au incurajat, apoi celor de la Dilema veche unde am inceput sa scriu. Dar, desigur, fiecare etapa din munca mea de jurnalist a contat. Si fiecare om pe care l-am intalnit, a avut rolul lui. Asa ca multumesc tuturor.Si celor care mi-au ascultat sau mi-au citit reportajele.
De ce ati publicat cartea la Editura Casa de Pariuri Literare? Ati mai incercat si la alte edituri?
Da, am incercat si la alte edituri. Nu e destul de usor sa fii acceptat de o editura. Unele nici nu te baga in seama, nici nu-ti raspund la mail-uri, sau cer sume ametitoare. Cu Editura Casa de Pariuri Literare pur si simplu m-am potrivit.
Se poate trai decent in viata de scriitor?
Nu sunt scriitor 🙂 Meseria mea e cea de jurnalist. Aceasta este prima mea carte. Dar, din cate stiu, sunt oameni – nu foarte multi – care reusesc sa traiasca din scris sau conferinte despre cartile lor.
Care este cartea care v-a determinat sa va doriti sa scrieti? In ce moment s-a intamplat asta? A avut o semnificatie anume?
E tot o carte de reportaje. Se cheama Reportajele mele si e semnata de Felix Brunea Fox, ziaristul din perioada interbelica a carui poveste se regaseste in cartea mea.
Eu m-am bucurat citind reportajele lui Brunea Fox si, pentru ca astazi nu prea se mai scriu reportaje, m-am gandit ca s-ar putea bucura si altii citindu-le pe ale mele, care vorbesc despre o Romanie diferita de a lui Brunea Fox.
In care dintre povestile de viata prezentate si analizate, te-ai implicat emoțional si sentimental? Asupra caror LOCURI,OAMENI SI FAPTE DE VIATA, ai dorit sa revii? Ai simtit nevoia sa aprofundezi povestile de viata si in beletristica si in stilul cărui scriitor te regăsești?
Intr-o anumita masura, m-am implicat in toate. Și tot intr-o anumita masura, mi-as dori sa revin in multe din locuri, sa continui anumite povesti. Mi se intampla, atunci cand ajung intamplator intr-o localitate in care am mai fost si despre care am scris, sa-i caut pe oamenii pe care i-am cunoscut, sa-i intreb ce mai fac, sau doar sa-i salut. Dar incerc sa pastrez o masura in toate. La beletristica nu m-am gandit si ma gandesc ca as vrea sa nu amestec reportajul cu literatura :)Literatura buna dar si proasta s-a scris multa. La reportaj nu prea se inghesuie lumea.
Ce sanse are Romania de a-si pastra identitatea, specificul, dar in acelasi timp de a progresa la nivelul unor tari modernizate, de a se alinia tarilor din U.E.? Vi s-a reprosat vreodata ca denigrati tara prezentand-o asa cum este, fara a o clasifica fara argumente neaparat pe primul loc?
Cred ca Romania are sansele pe care i le dam noi. Si in ce priveste pastrarea specificului, si a modernizarii. Unii ii dam mai multe sanse, altii mai putine. Parerea mea e ca inca nu ne-am hotarat de ce parte sa inclinam balanta. Tot oscilam. Cand zicem ca am luat-o pe un drum, atunci intervine ceva si ne intoarcem. Da, mi s-a reprosat ca denigrez Romania dupa un reportaj despre diaspora din Belgia, unde eu am fost socata de numarul mare de cersetori romani. Bineinteles, ca reportajul vorbea si despre romanii care muncesc acolo in institutiile europene sau despre romani simpli,care muncesc cinstit 🙂
Interviul este un mic joc de putere – reporterul are puterea presei, intervievatul puterea de a nu oferi informatia dorita. A pune intrebari este un privilegiu, nu un drept si am regasit asta in reportajele tale, citite sau auzite la radio. Ai intrebari pe care le consideri greu de pus subiectilor? Dar intrebari pe care regreti ca nu le-ai pus?
Cred ca e important mai degraba felul in care pui intrebarea, decat continutul ei. Unele, intr-adevar, sunt mai greu de pus, dar le pun. Incerc sa gasesc tonul si momentul potrivit. Nu vreau raspunsuri cu orice pret si incerc sa respect dreptul omului de a-mi spune sau nu un lucru. Mi s-a intamplat uneori ca cineva sa nu vrea sa-mi raspunda la o intrebare, am trecut peste moment si am continuat discutia, pentru ca la final, omul sa-mi spuna singur: haideti sa va spun si ce m-ati intrebat mai devreme! Alteori, nu-mi spune si incerc sa gasesc alte lucruri care conteaza in discutia cu el.
La ce varsta v-a incoltit in minte ideea de a scrie o carte? Cand ati inceput sa va ganditi la asta? 🙂
Pe la 40 și …, când am zis că am destulă experiență și că am adunat locuri, oameni și povești cât pentru o carte.
De care lume va simtiti mai atasata(lumea reala sau fictionala)?
Reală, clar 🙂
Care este cartea dvs de suflet, in care va regasiti sau cu care rezonati?
Reportajele mele, de Felix Brunea Fox.