Text primit tot de la cititoarea noastră, Laura, căreia îi mulțumim!
Fátima, soţia unui armator portughez, sosită în atelierul fraţilor van Mander pentru a i se picta portretul, începe un joc al seducţiei cu cel mai în vârstă dintre ei, orbul Greg. Scena este una cu atât mai interesantă cu cât, în cele din urmă, se dovedeşte că Fátima nu este o tânără femeie, ci tânărul ucenic al rivalului lor în ale picturii, venit să spioneze:
„De cum a ieşit Dirk pe uşă, Fátima s-a ridicat în picioare, şi-a rotit capul şi şi-a arcuit coloana. Şi-a simţit spatele obosit şi gambele uşor amorţite. În picioare, lângă fereastră, a simţit nevoia să şi le maseze. Aşa că şi-a ridicat fustoiul greu şi, sprijinind un picior pe banchetă, şi le-a dezgolit pe amândouă: erau lungi, subţiri şi ferme. Pentru o clipă, a cuprins-o sfiala în faţa lui Greg, care stătea foarte aproape de ea, dar în cele din urmă şi-a zis că el nu putea da mărturie de nimic. Mai întâi şi-a frecat coapsele, descriind cercuri mititele, apoi a coborât spre pulpe şi a continuat spre glezne. Fără să-şi schimbe poziţia, l-a întrebat pe Greg dacă frate-său avea să întârzie mult.
-Nu destul, i-a răspuns el enigmatic.
Suflarea Fátimei l-a ajuns pe cel mai mare dintre fraţii van Mander, care părea să simtă apropierea cărnii. Pictorul o pironea cu privirea-i moartă şi plină totuşi de-o vioiciune neliniştitoare. Părea că o priveşte aievea, iar Fátima s-a îndoit că era orb cu adevărat. Fie pentru a-şi mai verifica ultima impresie, fie din pricina unei inerţii de neînfrânt, femeia şi-a apropiat buzele de ale lui Greg, atât cât să-i simtă uşoara atingere a mustăţii, ba blondă, ba argintie. Şi a rămas aşa, înfrânându-şi pornirea de a i-o atinge. Greg a întins mâna spre ea şi, ţinând-o pe după ceafă, a tras-o şi mai aproape de buze. Dar n-a sărutat-o. Voia doar să-i simtă căldura pielii. Atunci, Fátima şi-a tras mâna cu care continuase să-şi mângie coapsele, înlocuind-o cu a lui. Greg ţinea ochii deschişi, două turcoaze pe fundul unui lac tulbure. Fátimei i s-a năzărit că spiritul lui Greg era lacul, iar esenţa lui, cele două pietre limpezi. Şi-a zis că ajungea să-şi cufunde braţul în apele întunecate, ca să-i atingă inima cu adevărat fermecată. Atunci, l-a prins hotărât de mâini şi şi-a frecat cu ele coapsele tari ca piatra, dar dulci şi călduţe ca velurul rochiei. Din când în când se depărta puţin şi, fără să lase slobode încheieturile lui Greg, îi purta mâinile pe trup, de parcă-l provoca să ghicească locul. Aşa, străbătând, încet-încet, fiece bucăţică de piele, i-a dus arătătorul la buze, l-a umezit cu salivă, şi-a dat uşor în lături decolteul şi i-a împins degetul până la sfârcul unui sân, miniatural şi încordat, de mărimea şi textura unei perle.
Cu buricul degetului lui Greg, a cărei brazdă umedă părea urma uoară a unui melc, Fátima trăgea linii nespus de fine pe suprafaţa propriului trup. Dacă Greg se arăta dornic să treacă graniţele impuse, ea strângea puternic încheieturile pictorului, şi-i purta arătătorul după dorinţă. Mâinile lui se lăsau îmblânzite, în voia noii stăpâne. Creatorul micuţului univers făcut după propriul chip şi asemănare, orbul atoatetiutor, în jurul căruia totul se deplasa cu precizia cosmosului, atotputernicul de sub controlul căruia nu scăpa nimic, era deodată la cheremul unei fetiţe. Legănându-se naiv pe o pânză de păianjen, Greg se cufunda în amânatul vis al voluptăţii. Fátima a putut zări cum i se umfla mogâldeaţa sub cureluşa care, după ce-i strângea talia pantalonilor mulaţi, se înnoda dedesubt. Şi-a apropiat mâna de gâlma care sta gata să se sloboadă din fruntariile triunghiului de piele. Dar n-a atins-o. Îi murmura în portugheză la ureche tot ce i-ar fi putut face, de-ar fi ţinut-o în mâini. Şi, fără s-o atingă, îi alinta cu palma silueta tot mai înaltă. Mâna ei părea să aibă un ciudat efect magnetic: deşi neatinsă, ori de câte ori vârfurile degetelor îi dădeau roată, captiva fiinţă bulbucată părea să palpite, ca un peşte ce-şi dă obştescul sfârşit, în ritmul în care mâna se ducea şi venea. Coapsele şi pulpele Fátimei se încordau, pe măsură ce-şi legăna şoldurile şi strângea între picioare urma genunchiului lui Greg.
Dar când, izbutind să-şi scape o încheietură de sub tirania mâinilor ei, pictorul tocmai dădea să urce pe coapsă în sus, cei doi au auzit apropiindu-se pe Ulicioara Asinului Chior, paşii grăbiţi ai lui Dirk. Fátima s-a ridicat molcom, şi-a pus gura pe a pictorului, i-a petrecut uşurel limba pe faţa buzelor, şi-a potrivit fustele şi, încetişor, s-a aşezat din nou pe banchetă. Atunci s-a deschis uşa şi a intrat Dirk. Avea în faţă chiar imaginea din urmă cu câteva minute, doar că obrajii Fátimei erau uşor îmbujoraţi, iar în spiritul fratelui său tocmai avusese loc un surd cataclism.”
(”Secretul culorii pure”, de Federico Andahazi, Editura Rao, 2005, pag. 108-110. Sublinierile ne aparțin.)
