În această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, România literară.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 500/31 octombrie-6 noiembrie 2015. Am zis mereu că scriitorii care sunt triști (ca fire, nu ca scriitură) și aroganți nu au cum să-și apropie publicul. Probabil, aproape toți dintre aceștia vor rămâne închistați în propria persoană și vor avea puțini cititori. De aceeași părere pare a fi și Răzvan Chiruță, în articolul despre FILTM 2015: ”Din punctul meu de vedere, cel mai important castig al unui festival de literatura este tocmai umanizarea numelor abstracte pe care le citim pe copertele unor carti pe care le iubim sau pe care, din contra, le uram. Vazandu-i in carne si oase, cu puterile si cu slabiciunile lor, literatura ar putea sa nu i se mai para omului „simplu“ doar un teritoriu al monstrilor sacri, asa cum am fost cu totii educati la scoala, ci si al lui, celui dotat doar cu talent la citit. Robert Serban, presedintele FILTM, pare sa fie de aceeasi parere. „Intalnirile pe care le-am avut de-a lungul vietii cu scriitorii si admiratia pe care multi dintre ei mi-au starnit-o au dat pregnanta, in propria-mi viata, fundamentalei descoperiri din copilarie, care a fost cititul“.
Foarte interesante articolele Mădălinei Cocea din rubrica (destul de nouă) ”De veghe în lanul de cultură. În această săptămână vorbește despre problemele noastre cu programele de sport: ”Sa fii telespectator de sport in Romania inseamna sa fii campion la slalom TV. Slalom nu doar de la un canal TV la altul, ci – suntem si noi unici in Europa prin ceva – de la o firma de distributie de cablu la alta. Am sa va povestesc aventura mea de a incerca sa fiu #teamhalep, asa cum este social acceptabil pentru orice roman. Pentru a fi sustinator infocat al Simonei Halep trebuie insa indeplinite cateva conditii: de exemplu, sa ii urmaresti meciurile de tenis. Am inceput timid, cu cele din campionate mari, care se transmiteau de obicei pe Eurosport, dar la un moment dat nu a mai fost suficient. Pentru ca sa fii fan inseamna, ca intr-o casatorie, sa-i fii alaturi celuilalt si in momente glorioase, dar mai ales in micile momente banale, ca atunci cand partenerul sta prea mult la baie dimineata si, in loc sa te enervezi, ii faci cafeaua si ii asezi sandviciurile pe farfurie in unghiuri perfecte de 60 de grade asa cum ii place.”
–”România literară”, nr. 45/30 octombrie 2015. Uneori clasicii sunt uitați de tot, dar pe undeva este normal într-un ritm așa de mare al noilor apariții. Dar e bine să ne reamintim de ei. Petru Cercel, voievod al Țării Românești, nu este printre aceștia, dar puțină lume știe că el a scris ceva poezie. Câteva dovezi în acest sens, dar și amănunte despre viața sa, ne sunt prezentate de C.D. Zeletin: ”Ca fiu de domn, a trebuit să stea ostatic la Constantinopol, iar după moartea tatălui său, a fost surghiunit de către uzurpatorul Mihnea II „Turcitul”. A peregrinat aproape întreaga sa viață, care nu a fost lungă, la Curțile imperiale, regale sau princiare din Europa și nu numai, fapt ce-l ținea departe de uneltirile politice din țară, pentru care nici nu știm dacă avea vocație, îngăduindu-i însă asimilarea unei culturi care i-a adus faimă. A stat 13 ani în țări străine, departe de țară și de tronul părintesc. A învățat grecește și turcește la Rodos, Damasc și Trapezunt, ca zălog domnesc, în Transilvania ungurește, în Polonia limba poloneză, în Germania limba germană, în Italia limba italiană – în care și-a scris opera poetică, uluitoare pentru un non-nativ, în Franța limba franceză, în fine, la Constantinopol, placa turnantă a multor limbi ale pământului, firească pentru o Capitală de imperiu ajuns la apogeu, și alte limbi în călătoriile lui în Africa și Asia. Se spune că numărul lor era 12.”
”Obiecte pierdute”, de Brooke Davis, o carte recomandată de Filme-cărți.ro, urmează la lectură zilele următoare. Până la finalizarea ei, am citit recenzia lui Catrinel Popa: ”Este de la sine înțeles că romanul de debut al lui Brooke Davis nu se adresează cititorilor care apreciază verosimilitatea situațiilor sau coerența (interioară) a personajelor, dar este fără doar și poate o carte inteligent construită, bine scrisă, cu multe dialoguri sclipitoare și cu pasaje ce reușesc să comunice o emoție intensă, fără a aluneca în patetism. Trebuie să mai adăugăm la toate acestea amănuntul că romanul are un substrat autobiografic (în sensul că scrierea lui a reprezentat și o terapie sui-generis după trauma pricinuită de moartea neașteptată a mamei), ceea ce nu-i crește neapărat valoarea literară, dar poate explica, într-o oarecare măsură, interesul pe care l-a suscitat.”
