În această săptămână, am citit din revistele Observator cultural, România literară, Dilema Veche, 22, Suplimentul de cultură.
–”Observator cultural”, nr. 448 (706)/16-22 ianuarie 2014. În ultimele zile, se tot discută prin media despre cazul mitelor din școli. Dacă părerea mea este intransigentă (toți cei care primesc mită ar trebui să fie dați afară din școli, spitale, instituții publice), unele persoane au poziții mult mai maleabile. Un articol în acest sens are Iulia Popovici: ”O logică a darului în care el funcţionează precum acatistul de la biserică, e o formă de îmblînzire a zeilor, necunoscuţi şi arbitrari, bazată pe un contract simbolic: eu îţi recunosc forţa şi faptul că nu ştiu cînd şi cum mă poţi lovi, tu mă recunoşti drept supus şi accepţi să nu-ţi reverşi furia asupră-mi. Într-o societate fără reguli şi aşa impredictibilă, „cadoul“ e o formă misticoidă de cumpărare a bunăvoinţei unor forţe oculte, temporar întrupate în profesori, medici, asistenţi şi inspectori fiscali. De ce s-au revoltat aducătorii de oboluri? Pentru că Dana Blându a încălcat contractul. Ca zeu, nu prea ai voie să o iei razna şi să-ncepi să urli la dăruitori.”
Despre ”Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu am scris anul trecut pe Filme-carti.ro. Despre această carte scrie acum și Raul Popescu în ”Observator cultural”: ”Capitolele din Un singur cer deasupra lor pot fi considerate, de asemenea, nişte texte de atitudine. Vocea auctorială îşi face simţită nu de puţine ori prezenţa (legiuitoare), iar descrierea personajelor negative – personaje aparţinînd sistemului represiv comunist – este una care implică o condamnare vădită a unui regim dictatorial absurd, criminal, cu o feroce dispoziţie spre distrugere. În atare caz, rolul social al scriitorului ar fi acela de a denunţa, pentru a nu ştiu cîta oară, un regim dictatorial, în speţă, regimul comunist, un rol social asumat de Ruxandra Cesereanu şi în acest ultim roman apărut în 2013.”
–”România literară”, nr. 3/17 ianuarie 2014. Adina Dinițoiu (dar nu numai ea, de altfel, prin revistele literare) laudă o carte care mie nu mi-a lăsat o impresie deosebită. E vorba de ”Aleargă”, de Ana Maria Sandu: ”Aleargă înseamnă, în ultimă instanță, gestul de supraviețuire prin scris (scrisul ca alergare), atunci când toate celelalte văluri – care marchează adaptarea/integrarea socială – se reduc la zero, atunci când se cască hăul și când se face simțită frica de îmbătrânire, de singurătate, de moarte.”
A apărut în 2013 autobiografia lui Lucian Blaga la Editura Humanitas, intitulată ”Hronicul și cântecul vârstelor”. Despre aceasta, scrie pe larg Sorin Lavric: ”Volumul este o autobiografie romanțată în sens rău, cu o vădită intenție panegirică de a zugrăvi elogios toate rudele sau apropiații. Rezultatul e o carte fără vehemență și fără stridențe, o carte fără dușmani și fără patimi, scrisă cu gândul la soție și cu dorința de a-și flata cunoscuții. Pe scurt, o carte frumoasă care nu te mișcă, excesele destinului fiind răzuite de un ochi împăciuitor care îi contemplă cu simpatie chiar și laturile insuportabile.”
O carte foarte interesantă pare ”Perla”, de John Steinbeck, despre care scrie Codrin Liviu Cuțitaru. Iată despre ce este vorba în carte: ”Ne referim la o alegorie nesofisticată, prelucrată de scriitor după o poveste din folclorul mexican (poveste auzită, pesemne, în desele lui călătorii în sudul extrem al Californiei!), unde un latino sărac, Kino, trăiește, alături de devotata sa soție Juana, tragedia de a-și vedea nou-născutul Coyotito mușcat de scorpion și apoi refuzat la tratament de crudul și voracele doctor gringo, din cauza imposibilității părinților de a-i plăti consultația. Tatăl disperat (care este căutător de perle în ocean) se aruncă în valuri, într-o nouă încercare de a-și schimba destinul nefast și de a aduce la lumină mult-dorita scoică prețioasă, depozitară a ”perlei lumii”/the pearl of the world, cum o numesc, cu venerație, localnicii.”
(Jovi)
-Am cumparat dupa mai bine de o luna revista Dilema Veche nr. 519 (23-29 ianuarie 2014) si am regasit mai multe articole interesante care merita citite si care te pun pe ganduri. Vintila Mihailescu analizeaza „Dezindustrializarea” un fenomen care a afectat masiv toate tarile fost comuniste dar si in acest domeniu fiecare s-a descurcat cum a putut si, ca de obicei, noi prost inspre foarte prost.
„161 de orase din cele 263 ale tarii si-au pierdut peste 20% din populatia lor in anii tranzitiei. In primul deceniu al trecerii la o economie de piata, populatia ocupata in industrie a scazut de la 37,5% la 22% iar aceea a populatiei ocupate in agricultura a crescut de la 27,9% la 42%, cresterile in domeniul serviciilor fiind practic nesemnificative.(…) S-au inchis fabrici si uzine si s-au trimis muncitorii la tara, astfel incat, dupa 1996, fluxul de migratie sat-oras s-a inversat pentru prima data in istoria moderna a Romaniei. Cam la asta s-a rezumat in ultima instanta <strategia> autohtona a trecerii la o economie de piata. Dar dezindustrailzarea nu este doar un fenomen economic, ci si unul social. Nici din acest punct de vedere, lucrurile nu stau insa mai bine, dar putini vorbesc serios despre costurile si implicatiile sociale ale restructurarii economiei. Iar acestea au fost mari si departe de a fi inevtiabile. Decooperativizarea a facut astfel dreptate istorica taranului, cu conditia sa ramana insa la el la tara, de unde sa ne trimita eventual, colinde si carnati de sarbatori.”
Andrei Plesu reia moda reluarii (!) articolelor mai vechi si publica din nou un editorial de subsanta „Proasta folosire a inteligentei” in care re-afirma „Romanii cred despre ei ca sunt un popor inteligent. Mai inteligent decat altele” dar „poti fii inteligent si sa nu stii ce sa faci cu inteligenta ta, poti s-o folosesti gresit, pe scurt, poti fi inteligent intr-o maniera prosteasca.” Sever Voinescu scrie despre „securismul Antenei 3 si al Jurnalului National” (dar deh, ce sa faci cand ai un asemenea CNA, atat de activ si virulent in a apara onoarea, demnitatea, drepturile omului si valorile europene in tara asta. O institutie care ar trebui pur si simplu desfiintata pentru ca pare a nici nu exista) „sunt evidente accentele psihopatologice ale seriei de emisiuni delirante antenistice(…) Dovada cea mai buna a calitatii antenistilor este calitatea emisiunilor lor. Obsesive, compulsive, nevrotice, isterice- mai toata patologia sufletului este frapant recognoscibila in prestatiile lor televizuale”
-Mi-a placut mult articolul Un nou înţeles al `Unirii` preluat si de Revista 22 de pe blogul platformei Advearului, scris de sus-mentionatul basist, Andrei Plesu « Pentru români, „unirea” e un cuvînt sacru. Sărbătorim unirea Principatelor şi unirea Ardealului cu ţara, visăm la o reunire cu Basarabia şi ne proclamăm vitejeşte unirea-n cuget şi simţiri. Pe scurt, „pe-al nostru steag e scris unire”. Pentru politicienii de azi, cuvîntul a devenit însă mai curînd un ornament electoral, un reflex tîrziu al manualului de liceu. Iar de curînd i-au schimbat sensul, recurgînd la eficienta tradiţie a limbajului de lemn. Nu mai unificăm suflarea românească, ci administraţia unor instituţii. Şi nu mai vorbim de „unire”, ci de „comasare”. Motivaţia nu mai este nici ea o nobilă nevoie de solidaritate, ci „reducerea cheltuielilor bugetare”.
Guvernanţii par să trăiască o adevărată euforie a aglutinării. Din cîte probleme au pe cap, au ales să se ocupe asiduu de „risipa” din cultură. Soluţia e să înlocuim instituţiile existente cu un fel de gospodării colective pe domenii. Unim, de pildă, Opera cu Opereta şi eventual cu Teatrul Naţional de Operă şi Balet din Constanţa şi cu Centrul Naţional al Dansului. Apoi unim Muzeul Ţăranului Român cu Muzeul Satului şi cu o bucăţică din Muzeul Antipa. Se vorbeşte şi despre perspectiva unirii Muzeului Naţional de Artă Contemporană cu Muzeul Naţional de Artă de la Palatul Regal (…) Iar dacă ne duce mintea, am putea ieşi din perimetrul culturii. Am putea finanţa, în regim de urgenţă, cercetări genetice care să unească cei doi ochi ai omului într-unul singur: s-ar realiza, astfel, economii uriaşe în industria ochelarilor. Am putea să renunţăm şi la urechi, dacă s-ar reuşi transferul auzului în zona nasului. Am putea comasa, pentru a cîştiga spaţiu, băile cu bucătăriile, spitalele cu bisericile şi cimitirele, crescătoriile de mistreţi cu grădinile de zarzavat. Totul e să începem. Posibilităţile care ne stau în faţă sunt infinite. De ce n-am avea toate muzeele, de orice fel, reunite într-un singur mare muzeu naţional? Sau toate teatrele din ţară adunate laolaltă într-unul singur, „Teatrul Neamului”? Încet-încet, vom descoperi, probabil, şi avantajele partidului unic, ale unei unice ideologii, ale unui singur fel de pîine şi ale unui conducător absolut şi etern.
Lăsînd gluma la o parte: n-am putea, oare, să-i convingem pe ingenioşii noştri conducători că nu investiţiile în cultură şi educaţie ruinează bunăstarea populaţiei? Că, pe termen mediu şi lung, profitul produs de sumele alocate în instituţiile cu pricina sunt imens răsplătitoare? Că eternitatea e ieftină? Că incompetenţa, prostia şi tupeul mitocănesc sunt mult mai costisitoare?”
Incercarea moarte n-are edicteaza un proverb romanesc ancestral. Insa babilonie si o totala dezorganizare tot provoaca. Ramane ceva.
-In Suplimentul de cultura din Iasi (nr.425, din 20-01-2014) regasim articolul lui Radu Pavel Gheo Ghid pentru evitarea afluxului de romani: « o masura importanta ar fi blocarea accesului tuturor absolventilor de studii superioare romani (si bulgari) la posturi adecvate pregatirii lor profesionale – si mai ales a celor exceptionali, care nu trebuie lasati cu nici un chip sa ajunga in vreo functie guvernamentala de mare sau mica raspundere. Asta se poate face legal, prin concursuri trucate, sau semilegal, prin angajarea unor apropiati din sistemul administrativ britanic: fini, prietene, nepoti, amante ori de-a dreptul neveste. Apoi, pentru cei ce vor sa razbeasca in sistemul educational, salariile profesorilor trebuie reduse sub nivelul venitului unui cersetor londonez. La fel se va proceda cu medicii si alti specialisti veniti din nenorocitele alea de tari.
Apoi trebuie rezolvata problema micilor intreprinzatori, cei care incearca sa-si deschida mici afaceri in Insulele Britanice. Vor fi inventate taxe si impozite care vor creste luna de luna, iar administratia Maiestatii Sale va trebui sa inventeze bilunar cel putin patru taxe noi, cu nume cit mai fanteziste, care ii vor descuraja repede pe romani. Muncitorii obisnuiti, cei ce vor doar sa se angajeze, vor fi pur si simplu respinsi la orice interviu de angajare, pe motiv ca nu exista locuri de munca pentru ei, ca tara e plina de someri – lucru care, dupa doi ani de politica fiscala precum cea de mai sus, va fi intru totul adevarat. Ajutoarele sociale trebuie reduse la nivelul supravietuirii cu piine si resturi din gunoaie, adica jumatate din salariul cadrelor didactice. In schimb, pentru obtinerea acestor ajutoare se vor cere cit mai multe acte si documente, in original si autentificate la notar, sporind astfel si veniturile acestei tagme, si pe cele ale tarii. Va asigur ca, dupa doi-trei ani, numarul romanilor (fie, si al bulgarilor) din Marea Britanie va fi atit de mic, incit nu ai mai putea umple cu ei nici macar o catedrala.
De unde stiu ca o astfel de politica imigrationista ar da rezultate? Pai, romanii au mai fost tratati astfel si altundeva. Iar rezultatele au fost spectaculoase: cel putin trei milioane de romani s-au carat de acolo oriunde au vazut cu ochii. E drept, a durat un deceniu, doua, dar aici vorbim de tara lor, domnilor! Cam cit de repede ar pleca dintr-o tara straina daca ar vedea ca sint tratati la fel ca acasa? Ce-i drept, mai ramin lichelele, hotii obisnuiti, descurcaretii, din care romanii au, ca toate natiile, destui. Cu acestia nu se prea poate face nimic, dar nu va faceti grija: ei se adapteaza si isi fac un rost oricum. Daca devin cumva oameni politici, ar putea fi chiar utili in alungarea romanilor. In Romania tocmai ei sint artizanii alungarii romanilor. Si, credeti-ma, au facut treaba buna – si vor mai face inca multa vreme de-acum inainte.”
Mai exista presa de calitate care merita cumparata (in afara revistelor mentionate adaug si Romania literara din care a mentionat Jovi dar si revistele mai specializate Historia, Memoria), merita citita si care ramane prin arhive, spre deosebire de blogosfera, oceanul planetar al efemerului.
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
