În această săptămână, am citit revistele România literară.
–”România literară”, nr. 43/16 octombrie 2015. S-a tot discutat în ultimul timp despre Premiul Nobel pentru literatură și dacă Svetlana Aleksievici a meritat acest premiu. Nu neg aceste obiecții, dar nici nu mă simt aproape de una dintre părți. Singura carte pe care am citit-o (istoriile orale din ”Dezastrul de la Cernobîl”) mi s-a părut cutremurătoare, extraordinară. Despre aceste discuții și relevanța lor, scrie Antoaneta Olteanu: ”Valul de ”indignare” care a cuprins Europa la aflarea câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură din acest an – Svetlana Aleksievici – este departe de a se stinge în multe locuri. Dar cred că această ”indignare” reprezintă, nu o dată, surprinderea pe care o avem față de descoperirea (de multe ori) a unor scriitori care chiar au voce proprie și marchează cu adevărat un pas înainte. Cititorii îi cunosc adesea foarte bine – și de aici dezamăgirea – pe scriitorii mai bine ”comercializați”, asta fără să însemne neapărat că respectivii nu au nici o valoare artistică (Dar, între paranteze, nu pot să nu spun că, de multe ori, popularizarea intensivă a unui scriitor prin publicarea tuturor scrierilor lui nu-i face decât un deserviciu acestuia, cu această ocazie, din preaplinul de râvnă al editorilor ieșind la lumină și piese mai puțin cizelate. Ca să nu mai vorbim de ”tragedia” post-Nobel, care-i face pe mulți scriitori să scrie repede, la comandă, carte după carte, la presiunea editorilor, volume care de multe ori rămân maculatură).”
Un interviu interesant i-a luat Simona Vasilache romancierului rus al momentului, Evgheni Vodolazkin. Iată unul dintre răspunsurile lui: ”Tolstoi și Dostoievski atrag atenția asupra literaturii ruse contemporane, iar noi, scriitorii de azi, ne aflăm într-o situație foarte ingrată. Eu aș spune că să scrii după Tolstoi și Dostoievski este o mare nesimțire. Însă eu am curajul să fac asta fiindcă, după părerea mea, vremurile noi iscă noi probleme, care nu existau când a scris Dostoievski. De pildă, problema totalitarismului din Uniunea Sovietică, fundalul pe care încerc eu să rescriu tema crimei și a pedepsei.”
–”România literară”, nr. 44/23 octombrie 2015. Nu știam multe amănunte despre Celibidache și aventura sa în Germania de după război, așa că recenzia lui Sorin Lavric asupra cărții ”Celibidache și Furtwangler” a venit la fix: ”Un detaliu de comportament care îi va atrage multe necazuri: când e absorbit de tensiunea interpretării, maestrul se leapădă de morga solemnă și intră în pielea unui saltimbanc care țopăie, pufăie și fluieră la pupitru, în fața unor instrumentaliști care, furați de priveliște, nu se mai pot concentra asupra partiturii. E una din cele mai curioase apucături ale acestui dirijor căruia nimeni nu i-a tăgăduit geniul, aceea că spulberă solemnitatea actului dirijoral printr-un joc de scenă frizând bufoneria. Și deși i se atrage mereu atenția să se stăpânească, Celibidache izbucnește histrionic la fiecare concert: rotiri de brațe, fluierături, grimase grotești, legănări de șolduri și câte un ”Ja!” puternic, strigat cu satisfacție, când simte că armonia orchestrei a fost atinsă. Cu aceste trăsături încrustate în temperamentul de lup tuciuriu, nu e greu de intuit că nemții îl priveau pe Celibidache ca pe un intrus a cărui strălucire nu putea micșora flagranta discrepanță ce-l separa de gusturile prusace.”
