În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Cultura, România literară.
–”Observator cultural”, nr. 484 (742)/2-8 octombrie 2014. Am fost în Veliko Târnovo de trei ori în ultimii doi ani și îl consider un oraș minunat, mult peste mult-lăudata Vale a Prahovei. De aceea, m-am bucurat când am citit articolul lui Valentin Protopopescu, intitulat ”Paradisul de lângă noi”: ”O simplă călătorie de trei ceasuri, răgaz de 170 de kilometri, la Veliko-Tîrnovo, este însă de natură să desfiinţeze o legendă cu slabă acoperire în realitate. Spectacolul oferit de frumuseţea fostei capitale bulgare este unul care impresionează, de unde şi întrebarea, deloc retorică: de ce să baţi drumul pînă la Poiana Braşov, cînd la aproximativ aceeaşi distanţă de Bucureşti se află o capodoperă de arhitectură medievală şi un oraş turistic cum puţine sînt în Europa? (Ştiu, mi se va răspunde că avem şi noi Sighişoara, Braşovul şi Sibiul, acolo unde arhitectura medievală saxonă oferă un regal de trăire estetică… Perfect de acord, cu două menţiuni: primo, nici unul dintre locurile invocate nu egalează amploarea oraşului bulgar, care, cel puţin în oraşul vechi, reprezintă o scenă urbană extinsă în care prezentul confortabil se îngemănează perfect cu trecutul istoric; secundo, excelenţa urbanistică a Sighişoarei, Sibiului şi Braşovului o datorăm cavalerilor teutoni, mă rog, saşilor, noi, cetăţenii de azi ai României, nefiind decît beneficiarii tardivi ai unei felii de istorie la care strămoşii noştri nu au avut nici un fel de contribuţie – în vreme ce Veliko-Tîrnovo este rezultatul 100% al creativităţii medievale bulgăreşti, ţesutul arhitectural purtînd pecetea geniului local, chiar dacă modelul de inspiraţie e cel oferit de focarul civilizaţional bizantin. Nu bizantinii au gîndit şi construit străvechea cetate de scaun, ci supuşii ţarilor bulgari, excepţionali arhitecţi, constructori şi meşteşugari, iar pentru o supraargumentare vă invit la Gabrovo, Triavna, Gurkovo etc.)”
Când nu pronunță verdicte politice, când nu ia partea unuia sau a altuia, Cristian Pîrvulescu scrie articole foarte interesante, cu informații bine alese, fiind un analist bine documentat. Iată, de exemplu, în această ediție, articolul ”Paradoxul votului”: ”Teoria lui Anthony Downs (vezi cartea sa tradusă şi în română, O teorie economică a democraţiei, Editura Institutul European, 2009) este cît se poate de categorică: un individ raţional trebuie să se abţină de la vot. Şi aceasta pentru că beneficiul rezultat în urma votului este aproape zero şi inferior semnificativ costului presupus (efortului depus). Dar dacă toţi votanţii ar fi raţionali în sensul teoriei de mai sus nimeni nu ar mai vota! Participarea la vot are un caracter paradoxal. E precum în celebrul paradox al lui Epimenide cretanul care, spunînd că toţi cretanii sînt mincinoşi, ne împiedică să decelam ce spune: adevărul sau falsul? A participa la vot e chiar atît de iraţional?”
Sunt printre cei care, în liceu și facultate, eram foarte interesat de tot ceea ce însemna Mircea Eliade (și, prin extrapolare, Ioan Petru Culieanu). Acesta este unul dintre motive pentru care am urmărit cu atenție articolul lui Raul Popescu despre cartea ”Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu”, a cărei a doua ediție a apărut anul trecut la Editura Polirom: ”Corespondenţa Eliade-Culianu marchează destul de vizibil etapele relaţiei dintre cei doi istorici ai religiilor. Sînt surprinse entuziasmul şi admiraţia tînărului Culianu, dar şi îndoielile acestuia, începînd cu anii ’80, în privinţa trecutului maestrului său. În ce-l priveşte pe Eliade, transpare admiraţia pentru tînărul său discipol, dar şi prudenţa cu care îşi explică trecutul legionar. Pînă la sfîrşitul vieţii, însă, Mircea Eliade nu îşi va schimba atitudinea în ceea ce-l priveşte pe I.P. Culianu, în ciuda îndepărtării acestuia din urmă de calea maestrului. Scrisorile dintre cei doi, fără a fi revelatoare, spun, în fapt, povestea discipolului care îşi caută propria cale, separată de a maestrului, căutare presărată cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii, o poveste cu iz iniţiatic.”
–”Cultura”, nr. 35 (486)/25 septembrie 2014. Uranus Park, romanul lui M. Duțescu, este de ceva timp pe lista mea de lecturi. Despre el, scrie Ștefan Baghiu, care începe cu o discuție despre romanul românesc: ”La o scanare mai atentă a romanelor ultimilor ani, proza românească pare cuprinsă, cel puţin pe un anumit palier discursiv, de o febră urban-antropologică. Dacă Adrian Schiop a reuşit în 2013 să publice poate cea mai credibilă cronică a Bucureştiului marginalilor prin romanul Soldaţii. Poveste din Ferentari (în acelaşi timp unul dintre marile romane ale ultimului deceniu), dacă Dorin Mureşan, publicând Gestul animalului mort, a survolat mediul afacerilor imobiliare într-un roman la graniţa între autoficţiune şi trash, iată că în 2014 seria „reportajelor din interior“ continuă cu cel puţin două romane: Din oficiu, romanul despre mediul juridic românesc al lui Cristi Ardelean, transpus printr-o ficţiune funambulescă (policier new-wave) şi Uranus Park-ul lui M. Duţescu. Cel puţin două-trei alte exemple îmi vin acum în minte în ceea ce priveşte anii anteriori: este vorba, desigur, de debutul lui Bogdan Coşa, Poker, un roman care descrie cu aceeaşi tenacitate şi profesionalism „din interior“, ca în cazul arhitectului Duţescu, lumea jocurilor de noroc online, de Morţii mă-tii, unde un cristian face o radiografie a dezmăţului editorial românesc şi Agenţia aceluiaşi Cristi Ardelean. Mai mult, micro-romanul Combinaţia lui Dan Sociu îşi găseşte subiectul în mişcările de extremă dreapta româneşti. Astfel că tendinţa de exploatare a subiectelor comportate de noile transformări sociale (mai ales apariţia corporaţiilor – cazul prozei Laviniei Branişte – sau a dezvoltării haotice a mediului privat de orice tip – un cristian, Coşa, Duţescu) aduce în proza românească o nouă tipologie tematică: fascinaţia şi predilecţia către instantanee corporatist-urbane. Exterior în siajul acestei inerţii tematice (fireşti şi binevenite), interior în continuarea „poeziei corporatiste“ la care făcea referire Bogdan Alexandru Stănescu, M. Duţescu publică anul acesta la Polirom un roman de dimensiuni medii având urbanistica bucureşteană drept personaj periferic: Uranus Park.”
Spre deosebire de romanul prezentat mai sus, Copilăria lui Isus așteaptă recenzia mea de câteva luni. Mai durează, dar în schimb am citit-o pe cea a Rodicăi Grigore: ”Textul acesta, considerat de numeroşi critici literari drept cel mai reuşit al lui Coetzee după Dezonoare, se individualizează mai cu seamă prin structura dialogată, acesta fiind aspectul pe care îl remarcă pe dată cei obişnuiţi cu maniera scriitorului de origine sud-africană de a-şi organiza materialul epic. Căci, spre deosebire de ritmul aparent monoton din Viaţa şi vremurile lui Michael K. sau de tonalităţile specifice autobiografiei ficţionalizate din Miezul verii, de pildă, unde erau recognoscibile măcar fragmente ale unui univers înrudit din punct de vedere estetic cu cel realist, Copilăria lui Isus mizează mai cu seamă pe dialogurile purtate de personaje şi, deopotrivă, pe caracterul fragmentar al experienţelor acestora. Nimic nu este explicat sau, cel puţin, nimic nu este explicat până la capăt, lectorul trebuind să se implice activ în decodificarea sensurilor unui text neobişnuit şi tulburător, ale cărui semnificaţii trimit în egală măsură spre un soi de transpunere în cheie beckettiană a dialogurilor lui Platon şi spre alegoria complexă şi de largă respiraţie, dar fără ca, pentru a atinge aceste deziderate, autorul să recurgă la profunzimi psihologice sau la complicaţiile unei acţiuni dinamice.”
–”Observator cultural”, nr. 485 (743)/9-15 octombrie 2014. Observator cultural este prima revistă pe care o citesc post-FILIT despre FILIT. Multe articole interesante, inclusiv ale unor oameni cu care am schimbat ceva cuvinte pe la Iași. Să începem cu Carmen Mușat, care scrie despre Iașii în Festival: ”Cred că unul dintre atuurile FILIT, pe lîngă numărul mare al scriitorilor invitaţi, a constat în interacţiune. Şi, din acest punct de vedere, se poate spune că la Iaşi s-a întîmplat un miracol pe care puţini îl mai cred încă posibil, în această lume dominată de agresivitatea imaginii şi de mizeria politicii. Spun asta pentru că, dincolo de bucuria întîlnirilor cotidiene cu scriitori din diferite colţuri ale ţării şi ale lumii, unii dintre ei prieteni vechi, alţii descoperiţi cu plăcere la Iaşi – precum Guillermo Arriaga şi Sahar Delijani –, entuziasmul şi reactivitatea publicului tînăr, prezent în număr mare peste tot unde aveau loc dezbateri şi lecturi publice, au constituit o veritabilă revelaţie. Dan Lungu, Lucian Dan-Teodorovici, Florin Lăzărescu şi întreaga lor echipă au reuşit, cred, o dublă performanţă: datorită atmosferei pe care au reuşit să o creeze, aducînd alături şi, uneori, chiar faţă în faţă, personalităţi distincte, formule, teme şi stiluri literare dintre cele mai diverse, provocînd dezbateri pe subiecte dintre cele mai actuale şi oferind tuturor cadrul cel mai adecvat unei comunicări interactive, organizatorii ediţiei din acest an au format, de fapt, o comunitate puternică de ambasadori ai culturii române în lume.”
Matei Vișniec, unul dintre oamenii pe care i-am apreciat cel mai mult la FILIT 2014, scrie un editorial spumos de incitant (și adevărat!) despre festivalul de la Iași, intitulat ”Nu e totul pierdut”: ”Timp de trei zile, la Iaşi, am avut ocazia să captez, din nou, cu extremă intensitate, spectacolul interior care se derula pe chipurile a sute şi sute de tineri, în special liceeni, prezenţi la numeroasele dezbateri organizate în cadrul unui miraculos Festival de literatură şi traduceri. Văzîndu-i pe acei tineri şi în timp ce le savuram din priviri interesul, plăcerea şi revelaţia desenate pe feţele lor, mi-am spus că încă nu e „totul“ pierdut. Nu, aceşti tineri au şansa să cîştige războiul împotriva modelului de societate bazat pe superficialitate, individualism şi corupţie pe care ni-l propun majoritatea oamenilor politici români. Aceasta a fost prima concluzie care mi s-a impus după ce am fost, rînd pe rînd, cu aceeaşi fascinaţie, spectator şi actor (în calitate de scriitor invitat) la acest festival. Sincer, la un moment dat am crezut că festivalul însuşi s-a transformat în ficţiune şi utopie. Cînd opt sute de oameni, într-un teatru naţional, urmăresc cu sufletul la gură, aplaudînd din cînd în cînd în mod spontan, o dezbatere literară, mi se pare că intrăm aproape în domeniul ficţiunii. Cînd opt sute de oameni vin într-un teatru naţional pentru un singur scriitor, român sau străin, avizi să-l asculte, să afle ce înseamnă literatura pentru el şi cum vede el lumea prin ochii săi de artist, ei bine, în faţa acestui tip de deschidere culturală mi se pare că merită să fim optimişti. Iată un semn că spălarea pe creier operată de industria de divertisment şi de televiziune nu a învins încă…”
Alina Purcaru realizează un interviu (unul dintre puținele) cu David Lodge. El răspunde despre pericolul premiilor literare: ”Cred că există acest pericol, ca publicul să creadă că Premiul Booker ar reflecta un soi de criteriu obiectiv al meritului. Dar dacă ai aduce cinci alţi juraţi, foarte probabil că ar alege un alt cîştigător. Ideea că acest premiu constituie un soi de unitate absolută de măsurare a valorii este o iluzie. Mai cred că valoarea unei opere literare se consolidează în timp, ca rezultat al reacţiilor multor cititori şi ale multor critici, şi nu doar al deciziilor luate de cinci oameni, care trebuie să citească 100 de cărţi şi să se întîlnească, de trei-patru ori, pentru cîteva ore, pentru a decide ce şi cum aleg. Nu ştiu cum o fac, uneori fac greşeli stupide. Jumătate dintre cîştigătorii Premiului Booker nu sînt cu adevărat valoroşi. Dar cealaltă jumătate sînt buni!”
Am scris și eu despre Pan și Victoria, romanele lui Knut Hamsun, acum ceva vreme pe Filme-carti.ro. Despre ele, scrie și Dana Pîrvan-Jenaru: ”Ciudaţii săi eroi au o complexitate fascinantă, actele lor trezind deseori nedumerire în rîndul cititorilor. Ademeniţi de frumuseţea naturii şi de voluptatea iubirii, bărbaţii (unul vînător, preferînd sălbăticia pădurilor, altul scriitor, izolîndu-se pentru a scrie) alunecă deseori în subconştient sau suprapun legendele şi poveştile citite ori scrise cu poveştile trăite de ei. Pentru ei, graniţa dintre realitate, literatură, subconştient şi vis este foarte firavă. Şi o asumă, preferînd această indeterminare. Extensiile imaginare îşi creează propria consistenţă. Şi propriul spectacol. Mintea lor scapă locurilor comune, ei fac parte din categoria celor care îşi tulbură singuri apele încercînd să pătrundă mai departe cu privirea, cu mintea, cu întreaga fiinţă.”
–”România literară”, nr. 42/10 octombrie 2014. Daniel Cristea-Enache scrie despre ”Scriitorul român și dezinteresul ”democratic””, făcând o paralelă interesantă între Nicolae Breban și Mircea Cărtărescu: ”Chiar dacă Breban este un autor vitalist și expansiv, pe când Cărtărescu unul interiorizat și depresiv, primul și-a păstrat ”ancora” în trecut, în timp ce al doilea a încercat să se adapteze la prezentul dat. A reușit această adaptare la noua perioadă istorică și la noua structură culturală reinventându-se constant. Poezia a fost lăsată în urmă, pentru proză. Proza a fost dublată de textele editorialistului. Editorialistul a devenit analist politic. Și (ca ultimă experiență) analistul politic a redevenit prozator, acesta din urmă scriind în prezent o nouă carte de ficțiune. Nostalgia lui Cărtărescu este o experiență literară, un instrument pentru a crea o lume ficțională. Nostalgia lui Breban este o reacție individuală, expresia dificultății sale de a se adapta la noul sistem socio-cultural.”
Un interviu interesant realizează Simona Vasilache cu James Meek, unul dintre scriitori prezenți la FILIT 2014. La întrebarea ”De ce sunteți așa de interesat de personajele excepționale? Nimeni din carte nu pare un om normal…”, acesta răspunde: ”Asta a fost alegerea mea, și am făcut-o fiindcă există, în jurul nostru, oameni excepționali. M-am plictisit de cărți despre oameni obișnuiți. În timp ce noi vorbim, sunt oameni care conduc echipe care produc vaccinuri împotriva malariei, oameni care produc show-uri TV grandioase, staruri rock, oameni care cercetează cancerul. Cred că romancierii din zilele noastre nu se mai apropie de aceste figuri puternice. Mie mi-a plăcut secolul XIX și am început să mă gândesc la echivalențe. Care este înlocuitorul modern al unui aristocrat? Din Tolstoi, din Lampedusa, chiar, mai târziu, din Proust. Când aceste personaje se manifestă, e în ele o putere care vine din altă parte. O soartă…”
