-Pe Raluk.ro, o recenzie a Anei Barbu la un film pe care l-am urmarit de Revelionul care tocmai a trecut si ne-a facut (mie si prietenilor) o placuta impresie. E vorba de Bridesmaids: „Da! da! da! Recomandat cu tarie celor cu stomacul un pic mai exersat la momente de comedie pur fizica si de situatie, fratiorul. sau mai bine zis surioara filmului Hangover merita cel putin o vizionare. Dar pregatiti-va din timp provizii de rontait, pentru ca pragul de 2 ore e depasit. Sa imi spuneti daca a meritat!” Nota de pe Raluk.ro: 8.5/10
-Pe FilmSinopsis.ro a fost saptamana David Croneberg. Dupa recenzia la Crush, a urmat una la filmul „Dead Ringers” din 1988: „Filmele lui Cronenberg sunt ciudate, obsesive şi păşesc prin personajele create cu uşurinţă spre tărâmul nebuniei, pe drumul pierzaniei mai ales când obsesia îşi face loc în subconştient. Dead Ringers, cu Jeremy Irons într-un rol de excepţie, are eticheta de bizar încă de la început, când aflăm că personajele personale sunt doi gemeni identici, doi doctori ginecologici legaţi printr-o relaţie un pic ciudată. Nedespărțiți Beverly şi Elliot, lucrează împreună, fac schimb adesea de vieţii şi îşi împart partenerele de pat, pentru ca mecanismul realizat de cei doi încă de când erau mici copii să funcţioneze perfect.”
-Un film mai putin cunoscut la noi, nefiind inca lansat in cinematografele din Romania, este prezentat pe blogul Fleurdulys. Este vorba de Shame, un film despre un dependent de sex: „Acestea fiind spuse, eu consider „Shame” un act de curaj. Pentru ca intr-o societate plina de tabuuri, de chicoteli pe sub masa atunci cand vine vorba de sex, de ochi dati peste cap atunci cand vine vorba de adictie, s-a facut un film despre sex care nu e chiar despre sex. Este despre cat de vulnerabili suntem. Despre cat de goi suntem pe dinauntru si cat de rusinati ne simtim din cauza asta. Daca filmul reuseste sa transmita macar jumatate din lucrurile astea eu i-as da vreo 10 Oscaruri. Si d-asta companiile de distributie din .ro ar trebui sa aduca filmul asta mai repede in Romania.”
-Pe blogul “Un film pe zi”, ne este prezentat un film de acum… 110 ani: “Le voyage dans la lune” (1902): “Le voyage dans la Lune e una dintre cele mai faimoase producții ale lui Méliès, din peste 500 de filme realizate pe o durată de 17 ani. Inspirat din romanele De la Pământ la Lună scris de Jules Verne și Primii oameni în Lună scris de H.G. Wells, filmul prezintă un grup de cercetători ce pornesc într-o expediție pe lună. Le voyage dans la Lune e astfel primul film science-fiction din istorie. Sunt folosite animații și efecte speciale pentru a reda călătoria, unul dintre cele mai cunoscute, devenit legendar, fiind cel cu racheta care intră în ochiul omului din lună. Foarte important pentru începuturile cinematografiei este felul în care montajul menține continuitatea poveștii. Există și efecte speciale provenite din numerele de iluzionism, cu personaje care dispar în spatele unui nor de fum. Atmosfera e una de basm, fantasmagorică, foarte asemănătoare cu cea din romanele lui Jules Verne.”
-Tot pe FilmSinopsis.ro, un film de nota 10, este vorba de “Rope” al lui Alfred Hitchcock: “Crima perfectă nu e deplină dacă criminalul sau criminalii nu se pot lăuda cu ea. E ca şi cum un artist ar realiza un tablou, o sculptură perfectă, dar pe care nimeni nu ar vedea-o niciodată. Dilema perfecţiunii atrage după sine şi asumarea responsabilităţii şi automat pedeapsa, dar într-o societate imaginată de Brandon unul din personajele lui Hitchcock crima săvârşită de cei superiori e ceva firesc. Cei superiori, cei inteligenţi se ridică deasupra conceptelor morale tradiţionale unde bine şi răul au fost inventate pentru cei obişnuiţi şi crima devine o formă de artă privilegiată.”
(Jovi)
-Versiunea americana a filmului Fata cu un dragon tatuat / The Girl with the Dragon Tattoo regizata de David Fincher a ajuns pe ecrane si la ea se refera in cronica sa Andrei Gorzo in Dilema Veche. Parerea sa: ‘Versiunea americană e realizată de David Fincher, care s-ar putea să aibă cea mai evoluată inteligenţă tehnică din toată regizorimea hollywoodiană de azi, aşa că, secundă de secundă, deciziile privind mişcarea scenică, amplasarea aparatului de filmare în raport cu aceasta, durata cadrului, relaţiile acestuia cu cel de dinainte şi cu cel de după, folosirea muzicii şi a efectelor sonore, valorificarea texturilor arhitecturale şi climaterice pe care le pune la dispoziţie Suedia (povestea e plasată tot acolo) – pe scurt, toate deciziile care dintr-o poveste fac cinema sînt incomparabil mai subtile şi mai productive decît în versiunea suedeză, unde nu erau nici o clipă mai mult decît corecte.’
-Tot aici Ana Maria Sandu ii ia un interviu actritei Clara Voda, prezenta pe genericul ,ultora dintre filmele romanesti importante ale ultimelor doua decenii. Iata ce raspunde actrita la intrebarea ‘de ce ati ales actoria?’: ‘A fost oarecum o întîmplare. Eram pregătită să fac medicină, filologie, alte lucruri, dar la 16 ani a fost ca o lovitură de topor şi m-am hotărît să mă fac actriţă. Era foarte greu. Erau patru locuri pentru fete, patru pentru băieţi. Am dat admitere în anul 1988 şi am picat. Am intrat la facultate în anul următor, în 1989. M-au ajutat nişte oameni care au însemnat mult în cariera mea. Şi mă gîndesc în primul rînd la doamna profesoară Micheta Juvara. Şi acum, cînd mi-e greu, mi se pare că o aud de undeva. Apoi, Florin Zamfirescu, profesorii mei Gelu Colceag şi Alexandru Repan. ‘
-Ileana Birsan de la Observator Cultural face si ea retrospectiva filmelor anului 2011. Iata ce scrie despre ‘Drive’ – film pe care l-am vazut si despre care am scris si eu – ‘Filmul de gen, cu istorie lungă şi bogată, şi-a găsit cîţiva regizori meseriaşi care să îl cultive, să-l recicleze sau să-l restilizeze. De pildă, în vîrful acestui top se află filmul regizorului Nicolas Vinding Refn, Drive, care redescoperă cu stil şi poezie filmul de categorie B, îl şlefuieşte pînă la graţie şi imaginează un basm eliptic postmodern cu un cavaler/şofer monosilabic şi cam trist. Trecut şi prin filtrele estetice ale lui Jean-Pierre Melville, Walter Hill şi Clint Eastwood, filmul danezului nu realizează o copie omagială, ci reinventează un gen (ceea ce nu se întîmplă cu Super 8, al lui J.J. Abrams), îi oferă un soi de independenţă faţă de originale şi îşi poate trăi viaţa proprie datorită unor subtilităţi jucăuşe de regie asamblate inspirat pe cel mai bun soundtrack al anului trecut (da, mai bun decît cel al duetului Trent Reznor & Atticus Finch pentru The Girl With A Dragon Tatoo, al lui David Fincher). ‘ Complet de acord cu asocierile ei, inclusiv cu comparatia cu ‘Super 8’.
-Adina de ‘La buticul de filme si carti’ scrie despre Loverboy al lui Catalin Mitulescu: ‘Este sau nu este lirism în Loverboy? Preluarea unei astfel de terminologii, transpunerea ei în termeni vizuali și conversia de sens (a lirismului) aduce după sine câteva riscuri și efecte secundare. Se poate spre exemplu vorbi de existența unui soi aparte de lirism la Malick, un lirism al profunzimilor, un balet al imaginilor care se îngână pe sine sau despre un posibil lirism static la Puiu. În Loverboy se poate vorbi cel mult despre un lirism al superficialului, un lirism-paravan ce nu permite accederea spre decojirea nici sistematică, nici bruscă a personajelor. Planurile întregi, imobile pe alocuri, ne îndepărtează și ele de eventualele protuberanțe interne ale personajelor ce și-ar putea face cărare spre exterior. ‘
-Bogdan de la Mind Porn judeca sever ecranizarea lui Oskar Roehler după romanul Particule elementare de Michel Houellebecq: ‘Aproape că nici nu ştiu de unde să încep deoarece nu prea merită efortul. Nu-i problemă că a fost schimbată cartea, ci problema e că pur şi simplu ea a fost masacrată. Singurele legături cu cartea sunt numele şi anumite scene uşor de recunoscut, doar că ele nu reprezintă momentele corespondente din carte, sunt de fapt realizate pentru a denota acele momente, adică pentru a-l enerva şi mai tare pe cel care a citit şi cartea. Puteau să facă un film cu totul nou şi să mintă pentru publicitate că e după romanul lui Houellebecq, dar ceea ce au făcut ei a fost o hollywoodizare (şi e făcut de germani!), o transfigurare a unei cărţi a cărei duritate este esenţa point-ului pe care-l avea de făcut în nişte scene dintr-un film pentru copii de 8-10 ani în care idealizarea, happy-end-ul şi political correctness-ul sunt imperative.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
