-Trilogia „Trois Couleurs” a regizorului polonez Krzysztof Kieslowski este una dintre cele mai apreciate productii cinematografice a anilor ’90. Despre „Bleu” am scris acum mai mult timp atat eu, cat si Dan in rubrica „un film, doua pareri” si, de curand, am regasit o alta recenzie a filmului pe blogul „Un film pe zi„: „Trois couleurs: Bleu e muzica armonioasă a iubirii dintre oameni, a nevoii de apropiere și afecțiune. Sublim din toate punctele de vedere, filmul lui Kieslowski e ca o mângâiere adusă inimilor rănite și ca o poezie despre iubire redată de cei mai frumoși ochi pe cea mai frumoasă muzică pentru toți ceilalți.”
–Printre toate relatarile de la TIFF, s-au strecurat si ceva filme din afara festivalului cu adevarat interesante. Unul dintre acestea este Hara-kiri, death of a samurai (2011), care a primit un rating de „colectabil” pe blogul Marele Ecran: „N-am vazut filmul original ca sa pot face niste comparatii insa cronicile spun ca acela este mult mai bun. Nimic nou in asta. Insa remake-ul asta mi-a placut destul de mult. Am apreciat in mod special geometria si claritatea cadrelor, tonalitatea si atmosfera lor, ca si interpretarea lui Hanshiru de catre Ichikawa Ebizo XI (din a 11-a generatie a familiei de actori kabuki Ebizo). La un moment dat filmul poate parea cam lung – zona de mijloc e dedicata lui Motome si familiei sale – si cam prea melodramatic. Dar finalul e inchis in forta cu o lupta barbateasca intre Hanshiru si toti samuraii Casei Ii. Ce i se poate reprosa insa e faptul ca filmului ii lipseste semnatura regizorala a lui Miike – un regizor cu obsesii pentru „derapaje” cinematice nebunesti (vezi Audition sau Ichi the Killer) – intrucat nici macar un strop mai vrednic de sange nu e aruncat in ochiul privitorului.”
(Jovi)
–Critic Atac a publicat unul dintre primele interviuri cu Cristian Mungiu dupa castigarea premiilor la Cannes: ‘Care a fost cel mai frumos compliment şi cea mai interesantă critică pe care le-aţi primit după proiecţia/ proiecţiile dumneavoastră la Cannes? C. M.: Au fost oameni care au remarcat că filmul nu face concesii pentru a se face simpatizat necondiţionat de către spectatori, nu exploatează teme la modă, nu foloseşte mecanisme verificate de a atrage atenţia şi interesul publicului, vorbeşte sobru, cu răbdare şi echilibru, despre valori importante ale noastre si ale celor de lângă noi. / La Cannes, ni s-a întâmplat adesea să fim opriţi pe stradă de spectatori care văzuseră filmul şi care voiau să ne spună că pentru ei a fost cel mai important film pe care îl văzuseră în timpul festivalului. Îţi face plăcere – chiar dacă e o părere la fel de subiectivă ca şi a celor cărora poate nu le place filmul -, e însă părerea foarte sinceră a unor oameni care nu au niciun interes să te flateze.’
-Si Liternet.ro ca si filme-carti.ro urmareste zilnic ceea ce se intampa la TIFF. Iata de pilda o relatare din a treia zi a festivalului semnata de Edith Lazar: ‘Pentru că imaginile cubaneze şi o raită pe la Târguţul Vintage de la Hotelul Continental m-au cam pus într-o dispoziţie romantică, m-am gândit să închei ziua de vizite cu un film, Café de Flore (Jean-Marc Vallée), pe care l-am ales fără să citesc sinopsisul, gândindu-mă cu nostalgie la Cafeneaua Flowers din spatele Catedralei Catolice din centrul Clujului, din nefericire forţată să-şi închidă uşile. Să sperăm că este doar temporar, fiindcă nu ştiu alt loc în oraş cu o cafea aşa bună şi mai ales, cu marţipan. Filmul, spre surprinderea mea, nu făcea vreo referire la cafea sau cafenele, ci la muzică. Acţiunea se desfăşoară având drept fundal şi punct de legătură o piesă care uneşte oamenii şi sufletele lor pereche, din timpuri diferite. Este o poveste intersectată despre mari iubiri, despărţiri şi alte iubiri la fel de mari, cu suferinţe şi întrebări….Filmul este presărat cu momente şi situaţii amuzante, fie că este vorba despre viaţa lui Antoine, fie că este vorba de Jaqueline, mama copilaşului bolnav. Pe măsură ce filmul se derulează personajele încep să se suprapună. Povestea tragică a mamei şi a celor doi copii cu sindrom Down este visată constant de soţia lui Antoine. Pentru ea, povestea celor doi, încarnări dintr-o altă viaţă, se transformă într-o justificare a despărţirii ei de Antoine şi o modalitate de a trece peste resentimente, de acceptare a situaţiei. Acţiunea este destul de complicată şi, prin intersecţiile acestea, menţine suspansul şi curiozitatea, toate pe un soundtrack ce cuprinde fragmente din muzică electro, jazz şi frânturi din piese compuse de Pink Floyd. În ce priveşte formaţia Café de Flore, ritmurile lor sunt numai bune de savurat cafeaua, dimineaţa. ‘
-Ionut de la filmetari.com a vazut in avanpremiera (filmul va veni pe ecrane incepand cu 15 iunie) filmul norvegian ‘Headhunters‘ al lui Morten Tyldum: ‘Acest film, e catalogat drept thriller dar cu multe alte elemente inteligent inserate, de menţionat: o acţiune ce creste progresiv în intensitate, o tentă de horror sugerată pe alocuri plus un umor negru cultivat ironic. Dacă privesti mai bine pare un film american bine cotat şi inteligent lucrat, dealtfel norvegienii copiază acest stil şi îl redă într-o atmosferă autentică ţărilor nordic-europene, existând chiar o comparaţie cu binecunoscutul film de prin vecini, suedezii cu a lor thriller „The Girl with the Dragon Tattoo”. Toate aceste comparaţii nu-i lezează din calitatea peliculei ci chiar îl situează timid printre revelaţiile din ultimii ani, din punctul meu de vedere.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
