–Diana Trăncuță scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre ineditul și interesantul film ”The good postman”: ”O producţie bulgaro-finlandeză, ,,The good postman” copleşteşte prin felul în care exploatează mentalităţile oamenilor din Golyam Dervent. La Ivan, cel puţin, magnitudinea poveştii sale se confundă uşor cu un joc de rol; trezirea la realitate e cel puţin şocantă – există un om la o margine de graniţă care vrea să oprească lupta seculară a bulgarilor împotriva invadatorilor. În acelaşi timp, Ivan e un om pe care îl consumă singurătatea. Prin urmare, el vede în refugiaţi nu doar salvarea satului, ci şi a lui însuşi.”
-Dacă ultimul film despre Ștrumpfi l-am văzut și am scris pe blog despre el, să luăm aminte și la ceea ce spune Saramon despre filmul ”Life” pe Blogdecinema.ro: ”Chiar și fără să fi văzut trailerul în prealabil, după primele 10 minute îți vei da seama încotro se îndreaptă întreaga poveste. Iar scenariștii Reese și Wernick nu te dezamăgesc, urmând exact pașii la care te aștepți. Nu se abat deloc de la șablon și reușesc să facă un thriller-horror SF complet previzibil, dar care, cel puțin, are avantajul de a nu cădea în ridicol. Poate că este un pic greu de crezut că o ființă extraterestră, care se presupune că a hibernat pe Marte pentru câteva mii de ani, se familiarizează atât de rapid cu tehnologia creată de oameni, poate că e puțin deranjantă ambiguitatea capacităților ființei extraterestre, care la un moment-dat, pare să poată supraviețui fără probleme pe Marte și în spațiu, iar mai târziu scenariștii se hotărăsc că, de fapt, aceasta are nevoie de oxigen și de apă, dar aș putea trece peste aceste detalii dacă ar exista o atmosferă care să creeze tensiune, dacă personajele ar părea reale, dacă tot ce se petrece pe ecran m-ar face să simt și altceva decât indiferență.”
–Silence-ul lui Scorsese stârnește încă multe discuții prin blogosferă, dar și în critică. Până o să îl văd, am citit această recenzie (negativă) a lui cnub pe Hagakure4: ”Dincolo de problema asta care te loveste la fiecare cadru, filmu asta e o compromitere penibila a lu Scorsese ca om. El care s-a tot luptat cineastic de-a lungu vietii cu variate valente cretine care-l unduie. Incepand cu Small Streets, care e singurul valabil pe tema asta, unde justifica fapul ca e greu sa fii cretin in urbanizarea asta de azi, ca poti sa te rogi tu cat vrei da’ atata timp cat capitalismu te impinge sa vinzi femei e greu sa fii un bun cretin. Dupa aia si-a bifat Iisusu si alte prostii ca spre sfarsitul vietii sa faca acest opus atotimportant despre cum chiar daca iti renegi cretinitatea, de fapt poti totusi sa ramai un bun cretin si sa crezi in Tati. Filmu asta chiar e facut cu sinceritate pentru populatia cretina ingurgitoare de mituri cu pseudo-martiri si probleme. Motiv pentru care s-a si proiectat prima oara la Vatican si s-a dus Scorsese sa-l arate la toti preotii sa arate ce evlavie mare are el.”
–Lucian Mircu a fost la o conferință despre distribuție alternativă la Praga și a scris două articole pe blogul Marele Ecran despre acest eveniment, foarte instructiv pentru cei care doresc să aducă în cinematografe filme de autor: ”Trebuie sa ai o strategie de distributie inca inainte de a incepe filmarile. Mirjam Wiekenkamp, publicist si fondator al agentiei de PR de film NOISE (cu sediul in Berlin si Amsterdam), ne sfatuieste sa pornim de la urmatoarele intrebari: cine e publicul tau (ce interese are, pasiuni, obiceiuri etc)? Adica sa faci un profil detaliat. Mirjam propune urmatorul exercitiu: sa iti imaginezi care e publicul ideal pe care ai vrea sa il ai in sala la filmul tau. Apoi, sa te gandesti ce ai vrea sa-i transmiti. Un mesaj concret. Cu ce vrei sa ramana dupa film? Ce sa faca? In cazul filmului despre regizorul Oleg Sentsov (The Trial: The State of Russia versus Oleg Sentsov), la premiera de la Berlin au activat reteaua Amnesty si au organizat o petitie pentru eliberarea sa din inchisoare.”
–Tot un film apropiat de religie (ca și Silence) este și (M)ucenicul, despre care scrie Dragoș Marin pe FilmReporter.ro: ”Ceea ce funcționează mai puțin, și aici filmul își trădează sursa, e cantitatea de scene „tari” și cu miez enunțat/jucat în gura mare. Acesta nu e neapărat un lucru rău; fiindcă vedem totuși un film rusesc, sigur că actorii joacă de parcă ar fi fost parașutați fără hrană și haine în tundra siberiană. Dar filmul ar fi beneficiat enorm de un grad mai mare de ambiguitate – măcar a intenției -, or disputele (filmate în cadre lungi, pe coloana sonoră intensă a lui Ilya Demutskiy) se reduc adesea la conversații de tipul „lumea a fost creată în șase zile/ba nu” între poziții ireconciliabile: profesoara de biologie (evreică, pe deasupra!) și credinciosul. Polemica se mută de pe personajele insuficient dezvoltate (sursa radicalizării lui Venia, spre exemplu, rămâne un mister, la fel și gestul extrem pe care îl face la final) pe discuțiile pe care acestea le deschid unde, Slavă Cerului, (M)ucenicul e mai ofertant, dacă nu în profunzime, măcar în cantitate, fără a ajunge atât de provocator și de controversat pe cât ar putea să fie.”
(Jovi)
-Ziarul Metropolis relateaza despre intalnirea cu Cristi Puiu de la Institutul Cervantes prilejuita de implinirea varstei de 50 de ani si relateaza din spusele regizorului: ‘Lucrurile cele mai importante pe care filmele mele le conţin – şi sunt foarte puţine filme – sunt momentele care scapă de sub control şi care se petrec. Foarte brutal spus – accidentul, întâmplarea. Nu sunt responsabili de asta nici actorii, nici regizorul, nici scenariul, nimeni, nimic. Se întâmplă. E un miracol. Ăla e adevărul. Şi pentru asta fac filme. Punct. Între momentele astea, e mult balast. Şi aia e.’
-Maria Ruxandra Burcescu relateaza la liternet.ro despre filmele vazute la BIEFF – Festivalul Filmului Experimental: ‘I was a winner, în regia lui Jonas Odell este proiecţia care mi-a plăcut cel mai mult, atât din punctul de vedere al abordării temei, cât şi din cel al folosirii mijloacelor artistice de expresie. Timp de 14 minute, spectatorul este invitat să pătrundă într-o lume virtuală a unui joc online nenumit, în care trei personaje discută despre dependenţa lor de jocuri şi despre ce a însemnat ea în vieţile lor. Nu vedem chipurile oamenilor care vorbesc, nu există nici măcar o secvenţă din lumea reală. Totul se petrece în lumea virtuală a jocului, populată cu dragoni, vrăjitori şi cavaleri în armuri. Jonas Odell face mai mult decât un colaj despre dependenţa faţă de jocuri – el o arată şi îşi transpune spectatorul într-o altă lume a cărei forţă de seducţie poate fi explicată prin natura relaţiilor faţă de familie şi realitatea înconjurătoare. Provenind din familii problematice sau având relaţii disfuncţionale cu partenerii de viaţă, cele trei personaje din I was a winner vorbesc despre extaz, creaţie, intensitate a sentimentelor într-un mediu al mirajului. Explorarea unei lumi virtuale unde totul este posibil, crearea unor avataruri şi simularea emoţiilor reprezintă paleative pentru aceşti oameni pe care existenţa în mediul real nu îi satisface. Percepţia este realitate, iar dacă ea se concentrează pe observarea unei lumi imaginare, sfârşeşte prin a înlocui realitatea unei lumi fizice. Este vorba despre un soi de dedublare, o disociere între corp şi mental în care individul explorează, învinge, pierde şi trăieşte exclusiv la nivel mental. Frumuseţea creaţiei proprii şi promisiunea controlului seduc deoarece lumea fizică nu este nici controlabilă, nici născută din propria imaginaţie. Dar pentru a te disocia de ea este nevoie de un catalizator, iar Jonas Odell îl regăseşte în cadrul relaţiilor familiale. Legătura dintre dependenţa faţă de jocuri şi relaţiile de familie este încă un teritoriu neexplorat, iar regizorul filmului I was a winner reuşeşte să ridice întrebări în legătură cu tot ceea ce credeam că ştim despre această dependenţă.’
-Lucian de la Marele Ecran a iesit tare dezamagit de la ‘Ghost in the Shell’: ‘Povestea e de clasa a cincea. Personajele caricaturale, fara profunzimea materialului-sursa. Vizual e spectaculos si captivant, pana incepi sa te obisnuiesti cu cyber-Tokyo. Ca o consolare, am incercat sa ma bucur cat se poate de muzica lui Clint Mansell. E cel mai solid capitol al filmului. In rest, GHOST IN THE SHELL e subtire, straveziu si artificial, cam ca robotzica principala. Zicea cineva ca jumatate din spectatori au venit sa o vada pe Scarlett Johansson goala. SPOILER: nu o vezi.’
-Angela de la CineAmator are alta parere: ‘Filmul asta este clar de vazut la cinema (#IMAX preferabil), ca altfel am senzatia ca mult din atmosfera aia faina surprinsa cu incapatanare de cei care au pus in scena tot decorul vizual se pierde. Pana la urma, pentru un SF cu tema futurista, productia chiar reuseste sa se remarce prin metafora om-masinarie sau suflet si cochilie, de unde si numele filmului. Cu un upgrade in sfera productiilor dedicate inteligentei artificiale in ceea ce priveste calitatea imaginii.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”La fille inconnue” (2016)
