–Se anunță un nou an bun în privința cinematografiei românești, măcar dacă privim doar numărul filmelor ce se anunță ca premiere. Cosmin Milchis scrie pe FacemFilm.ro despre ”Opt lungmetraje de debut anunțate în România în 2017”: ”Daniel Sandu, regizorul mulți-premiat pentru scurtmetrajul Cai Putere, ne aduce Un pas în urma serafimilor, un film inspirat din cei cinci ani petrecuți de regizor într-un liceu ortodox în pregătire pentru Facultatea de Teologie. Povestea este spusă prin ochii lui Gabriel, care la 14 ani intră într-un seminar teologic ortodox cu dorința de a deveni preot și descoperă un sistem guvernat de corupție. Emanuel Pârvu ne aduce filmul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, bazat pe scurtmetrajul Meda pe care l-a realizat în 2015. Lungmetrajul ne spune povestea lui Doru, care a rămas văduv de o săptămană și știe că va trebui să o ducă înapoi la orfelinat pe Meda, fetița pe care au avut-o timp de 8 ani în asistentă maternală.”
-Saramon a fost la Get Out și își scrie impresiile pe Blogdecinema.ro: ”Întrebat ce-l sperie cel mai mult, regizorul Peele spunea că societatea în care trăim este cel mai înfricoșător monstru, ceea ce ajung oamenii să facă în colaborare cu alți oameni este întotdeauna mult mai îngrozitor decât ce-ar putea face o persoană de una singură. Get Out nu este chiar un horror, nu te înspăimântă prin ceea ce arată, deși are câteva secvențe care îi vor delecta pe fanii acestui gen, însă ce te înspăimântă la Get Out este gândul că lucrurile pe care Peele le arată s-ar putea întâmpla și în realitate.”
-Se vorbește mult despre filmul Silence al lui Martin Scorsese, prin blogosferă, poate și pentru că tocmai au fost sărbătorile de Paște. Despre acest film, scrie și Alexandra Olivotto pe Scena9.ro: ”Adaptare a celui mai cunoscut roman de Shusaku Endo, pe care Scorsese a decis să o regizeze încă din 1994, lungmetrajul păstrează structura cărţii de diverse voci narative, inclusiv cea a lui Rodrigues. Se vede, însă, de la o poştă că Silence e un passion project al regizorului, care îşi permite să fie mult prea lax din punct de vedere narativ. Altfel spus, filmul are destule „burţi”, iar Garfield duce tribulaţiile personajului principal într-o zonă adeseori naiv-hollywoodiană. Când se întreabă de ce povara credinţei e atât de grea pentru aceşti oameni (japonezii creştini), îţi vine să îi dai două peste ceafă şi să îi aminteşti experienţele de care au avut parte creştinii la început – arsul pe rug, leii, crucificarea etc.”
(Jovi)
-Adriana Gionea scrie la PostModern despre Clash, regizat de Mohamed Diab: ‘Considerat unul dintre cele mai bune şi tulburătoare filme selectate la Cannes în 2016 şi incluse în secţiunea Un Certain Regard, Clash, regizat de Mohamed Diab, este o întâlnire trepidantă între oameni diferiţi, cu idei la fel de diferite, apărate cu patosul ce poate naşte monştri într-un Egipt luat cu asalt de cei ce se consideră nişte progresişti, ţinuţi multă vreme sub teroare, dar şi de fanaticii religioşi. Clash are acel ritm antrenant şi exploziv al unui film de box office, profunzimea unei reflecţii despre urmările tragice ale intoleranţei şi ale fanatismului în raport cu alteritatea şi consistenţa unei piese de teatru cu prelungiri în absurd. Interesul spectatorului este captat exclusiv prin drămuirea emoţiilor şi reacţiilor expuse dezlănţuit de fiecare personaj. În mare parte, adrenalina pompată constant pentru a ţine spectatorul în stare de alertă se datorează tipologiilor umane incompatibile înghesuite într-un spaţiu minimalist, nefiresc de restrâns pentru un film care te ţine lipit de scaun. Însă restrângerea sufocantă a spaţiului a fost o decizie cum nu se putea mai inspirată, deoarece le-a permis detaliilor legate de acea diversitate umană, inflamabilă într-o ţară zguduită de conflicte interne, să plonjeze într-o atmosferă suprarealistă şi totodată atât de bine ancorată în realul privit prin ochii unui fotoreporter curajos.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
–(In)egalitatea de gen în film [infographic]
