Am citit de curând volumul ”Sfârșit de sezon” al lui Marius Chivu, apărut la Editura Polirom în această toamnă. Dacă timp pentru o recenzie nu a fost pentru moment, un interviu cu autorul era foarte important, mai ales că avem în această săptămână două evenimente importante, unde autorul acestei cărți este în centru: în primul rând, miercuri, 19 noiembrie, la ora 18.00, Marius Chivu este în dialog la Librăria Humanitas din Ploiești, cu Dan Gulea, colegul nostru de la Filme-cărți.ro; al doilea eveniment este în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, sâmbătă, 22 noiembrie, ora 15.00, când se lansează la standul Polirom, în prezența autorului, volumul ”Sfîrşit de sezon”, avându-l ca invitat pe Florin Iaru (moderator Lucian Dan Teodorovici).
-Există tendința de a numi volumele de proză scurtă cu titlul uneia dintre povestiri. Nu e cazul și aici, ați ales un cu totul alt titlu. Pentru cei care privesc volumul dvs. într-o librărie sau o bibliotecă, pentru cititorii acestuia, ce semnifică ”Sfîrșit de sezon”?
Am vrut să aleg un titlu a cărui semnificație să acopere, într-un fel sau altul, toate aceste „11 povestiri despre singurătate, boală și moarte”, cum le-am caracterizat eu. Pentru mine niciuna dintre povestiri nu este mai importantă decît celelalte, astfel încît să numesc cartea cu titlul ei; pentru că este vorba de un volum unitar tematic, nu este doar o colecție care adună de-a valma prozele pe care le-am scris în ultimii ani. Am gîndit povestirile în așa fel încît să alcătuiască o carte, iar „sfîrșit de sezon”, sintagma aceasta, este, la propriu sau la figurat, potrivită pentru fiecare proză în parte.
Nu sînt eu cel care să ofere semnificația titlului în funcție de fiecare povestire, dar pot să spun că pentru mine are o semnificație personală: cu acest volum de povestiri se sfîrșește și sezonul meu de critic literar. Chiar dacă voi continua să fac cronică de carte, ficțiunea va defini de aici încolo cariera mea de scriitor.
-Povestirile ”În familie” și ”Întoarcerea” ne-au adus aminte de copilăria de la țară. Care au fost gîndurile de la care ați pornit cînd ați scris aceste povestiri? Există vreo ”realitate” în spatele acestora, mai ales că volumul este dedicat bunicului dvs.?
M-am născut, am crescut și am copilărit la țară. Este o lume pe care o cunosc foarte bine și la care mă întorc cu mare drag de fiecare dată. Părinții mei locuiesc acum la țară, împreună cu cele două bunici care mi-au mai rămas.
Cele două povestiri – al căror mediu rural se află în contrapondere la cel urban, cosmopolit din restul povestirilor ale căror întîmplări au loc București, Vama Veche și Londra – sînt inspirate de mediul și de oamenii din satul familiei mele. Dar multe dintre personajele și întîmplările de acolo sînt pură ficțiune. Bunicul meu a murit după ce terminasem de scris povestirile. Și oricum, sper că n-o să mă acuze nimeni de crimă citind povestirea „Întoarcerea”, narată la persoana întîi, dar construită pe tiparul basmului „Tinerețe fără bătrînețe….” 🙂
De altfel, am nevoie de un nucleu biografic pentru a construi o ficțiune. Fie că acesta se reduce la un schimb de replici, la o amintire, o situație anume sau întîmplare. Am nevoie de combustie personală pentru a inventa o poveste. Dar discuția despre cîtă biografie și realitate se află în povestirile mele este irelevantă. În fond, eu sînt cîte puțin în fiecare dintre personajele mele de vreme ce eu sînt cel care le-a creat.
-În ”Wyoming”, ne dăm seama cît de repede se schimbă generațiile. Există vreun moment în care realizăm că am îmbătrînit în raport cu o generație mai tînără?
Asta depinde de fiecare, deși probabil cu toții ne simțim mai puțin stăpîni pe noile device-uri tehnologice prin comparație cu cei mai tineri care s-au născut și au crescut cu o tehnologie foarte avansată. Eu, de pildă, sînt generația care în liceu vorbea cu fete la telefonul fix și asculta muzică pe casete audio, iar primii ani de facultate i-am făcut înainte să am computer și conexiune de Internet.
Dar „Wyoming” nu este despre diferența dintre generații, deși între Cezar și Cati este o diferență de aproape 20 de ani. Este o povestire la care eu țin foarte mult, una dintre cele mai profunde și mai subtile din carte, o povestire în care se spun foarte multe lucruri cu aerul cel mai firesc și mai inocent cu putință. Cati este personajul la care țin cel mai mult.
-Cît de frumoasă era istoria din ”Domino”. Pînă spre final, totul a decurs ca o amintire, o reîntoarcere în adolescență. Apoi, brusc, totul s-a schimbat. Credeți că oamenii, în general, sînt speriați de suferința celorlalți, suficient de mult ca să se îndepărteze?
Protagonistul fără nume din „Domino” renunță să-l mai abordeze pe fratele fostului său coleg de gimnaziu nu pentru că s-ar fi speriat de suferința subînțeleasă în situația respectivă, ci pentru că ar fi fost un moment nepotrivit. Nu se îndepărtează, doar că nu se mai apropie din decență și din respect, dar o face, poate, și din teama de a afla cine anume a murit. În acel moment, amintirile sînt mai importante decît adevărul.
-În povestirea „Obiecte pierdute”, este citat Ingmar Bergman. Vă plac filmele lui Bergman?
Sînt un mare fan al filmelor lui Bergman pe care l-am descoperit datorită lui Woody Allen care-l recunoaște printre maeștrii săi. În primăvara-vara lui 2013 mi-am pus în cap să văd toată filmografia lui Bergman (care e uriașă, vreo 70 de filme) și aproape am reușit. Personajele din „Obiecte pierdute” sînt amîndouă pasionate și de Allen, și de Bergman și, cum se află în pragul despărțirii, e normal să citeze replici din filmele suedezului, care este un mare pesimist în ceea ce privește relațiile sentimentale de lungă durată.
De fapt, mai mult decît atît, povestirea este despre ghosting, practica de a părăsi sau de a fi părăsit de cineva fără alte vorbe, fără explicații. Or în Persona, protagonista, care e actriță (iar personajul meu feminin poartă numele muzei teatrului), alege de la un punct încolo să nu mai vorbească, să nu mai rostească nici un cuvînt, iar soțul ei îi scrie o scrisoare. Integrată de personajul meu în propria lui scrisoare. E o mică punere în abis folosind ecranul de cinema.
Altfel, mai datorez ceva cinematografului în povestirile mele. Și anume arta dialogului pe care eu am învățat-o nu doar de la prozatorii nord-americani, dar mai ales de la scenariștii noului val de la noi. Romancierii români sînt în stare să scrie cărți întregi fără o linie de dialog; din fericire scenariștii și regizorii din noul val au reabilitat ceea ce părea definitiv compromis: vorbitul natural, în limba română, între două ființe umane.
-Aveți tendința ca, în povestirile dvs., să transpuneți cumva experiența din Himalaya? Cît din experiența urcușului vă ajută în perceperea din alt unghi a cotidianului?
Asta e o întrebare foarte bună în sensul că, scriind aceste povestiri, le-am privit într-adevăr ca pe un traseu care trebuie străbătut pas cu pas, cu răbdare, pînă în punctul în care aerul se rarefiază și situația se complică. Fiecare povestire este o formă de ascensiune (sau de imersiune) și fiecare situație are un punct critic, atinge un moment dificil pe care protagoniștii îl depășesc sau nu.
–Vedeți vreuna dintre prozele scurte din ”Sfîrșit de sezon” într-o viitoare antologie ”Best of Proza scurtă a anilor 2010”?
Cel puțin jumătate 🙂
-De ce, de data aceasta, proză scurtă? Credeți că proza scurtă are mai multe șanse de a ajunge la cititori decît romanele? Sau există un public ‘specializat’ care preferă proza scurtă romanelor sau altor genuri literare?
Scriu povestiri pentru pura mea plăcere, nu pentru potențialii cititori. Cînd scriu o fac doar pentru mine și nu mă gîndesc la nimeni altcineva, nu scriu nimic din ceea ce nu-mi place mie în primul rînd. Dacă aceste povestiri își găsesc un public, dacă ele vor fi citite de mai mulți sau mai puțini cititori, asta nu e ceva ce pot controla eu și oricum nu de asta scriu, nu scriu pentru glorie sau bani. Scrisul este o afacere personală, privată, chiar dacă are această latură publică. Aici e paradoxul și magia scrisului: scrii pentru tine ca să se bucure și alții.
Fiește că mi-aș dori ca „Sfîrșit de sezon” să fie un fel de bestseller (ceea ce momentan se și întîmplă de fapt; de cîteva săptămîni este în topul de vînzări al cărților de ficțiune de la Polirom) și fac orice pot pentru a o promova: dau acest interviu, merg într-un turneu de lansare prin țară, am făcut un canal YouTube al cărții unde continui să încarc clipuri cu prieteni de-ai mei mai faimoși citind paginile lor favorite, am făcut și o pagină de Facebook de autor. Dar toate acestea sînt acțiuni secundare, ulterioare scrisului. Cînd scriu nu mă gîndesc la nimic din toate astea.
Scriind povestiri, îmi asum faptul că probabil voi avea un public mai restrîns și nu vor fi traduse niciodată, pentru că editorii nu sînt atît de interesați de povestiri cum sînt de roman, care are o imagine și o cotă de piață mai bună. De aceea mă bucură încrederea și sprijinul acordate de Polirom, care a publicat și antologia „Best of. Proza scurtă a anilor 2000”, și „Sfîrșit de sezon.”
-În prefața antologiei ”Best of Proza scurtă a anilor 2000”, scriați despre percepția oamenilor de cultură din România cu privire la faptul că noi nu avem proză scurtă. Încercați să schimbați ceva în această privință, prin coordonarea unei antologii de proză scurtă și apoi prin publicarea unui volum de proză scurtă, ”Sfîrșit de sezon”? Aveți cîteva nume noi pe care să ni le propuneți spre lectură din anii 2010?
Și antologia, și volumul meu de povestiri s-au vîndut și se vînd bine după standardele de la noi, au avut și sînt sigur că vor avea presă bună în continuare, deci e posibil să fi schimbat puțin percepția asupra acestui gen acoperit de prejudecăți, considerat minor și nevandabil, care n-ar stîrni interesul cititorilor. Nu mi-am imaginat că voi putea schimba singur o stare de lucruri (din punctul meu de vedere critica literară a comentat mult prea puțin antologia „Best of”, o carte masivă, substanțială, un proiect serios în care am investit aproape doi ani din viața mea, timp în care am citit peste 40 de volume de povestiri), dar încerc să fac cîte ceva pentru că aceasta este convingerea mea, că proza scurtă merită mult mai multă atenție.
Caragiale, Cehov, Borges, Salinger, Carver, Radu Cosașu, Răzvan Petrescu, Alice Munro au scris numai proză scurtă (De veghe în lanul de secară nu e tocmai un roman). Dacă ne plac acești autori și îi considerăm printre cei mai mari, cum se face atunci că privim cu atîta indiferență sau condescendență proza scurtă?!
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile sunt din colecția personală a domnului Marius Chivu și sunt realizate de Ioana Bîrdu)