Interviu Florin Lăzărescu – „Iubesc prea mult literatura ca să o consider doar o haltă către film”

Interviu Florin Lăzărescu – Interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

Așa cum scriam zilele trecute, mi-a plăcut cel mai recent roman al lui Florin Lăzărescu, ”Amorțire”, apărut de curând la Editura Polirom. Cu siguranță, deși a trecut doar jumătate de an, va fi în topul meu personal al celor mai bune cărți citite în 2013. Florin Lăzărescu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro despre această carte, dar și despre literatură în general, si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

-Poate cel mai important aspect al romanului ”Amorțire” este cel despre condiția scriitorului. Este Evghenie un scriitor ratat sau doar un aspirant în ale literaturii? Cât de mult v-a folosit experiența dvs. de scriitor de succes în a-l sfătui pe Evghenie, prin intermediul lui Cazimir, despre ”pericolele” lumii literare?

Îmi pare rău dacă dezamăgesc, dar eu unul n-am vrut să scriu o carte (doar) despre condiţia scriitorului, ci una despre condiţia umană.

Atâta vreme cât Evghenie se zbate să înţeleagă ce i se întâmplă, să-şi păstreze o anume luciditate, nu l-aş asocia cu ratarea. Dorinţa de a publica o carte nu-i neapărat a lui, ci îi este cumva impusă de cei din jur, pentru a-şi legitima o existenţă care, de altfel, era ok, îi era suficientă.

Evident că mă folosesc în roman de „experienţa” mea legată de lumea scrisului, dar asta nu înseamnă că mă identific cu vreunul dintre personaje, că-mi relatez biografia. Cazimir e un cinic, un bad guy prin natura lui. Evghenie, the good guy. Dacă într-un film apare un tip cu mitraliera în mînă, care trage în stânga şi-n dreapta, nu înseamnă că regizorul e criminal, cum se pare că deja percep unii (în special critici) după lectura cărţii mele. N-are rost să explic părerile lui Cazimir despre lumea literară, să-l apăr sau să-l înjur, atâta vreme cât acestea sunt foarte clar exprimate. Mă amuză cum doar câteva rânduri, câteva gânduri ale unui personaj secundar, din cele 250 de pagini de carte, au polarizat atenţia anumitor lectori, făcîndu-i să ignore restul.

Romanul meu e despre viaţă, despre visuri şi iluzii, despre îmbătrânire, despre memorie, despre frica de moarte, foarte puţin despre literatură.

-Cum e lumea literară românească? E așa: ”Îți închipui că e ceva glorios să fii scriitor? Ei bine, nu e. Nici nu bănuiești ce nasol te simți când îți dai seama că trebuie să-ți pui și pene la cur, să urli în piața publică, să-ți construiești o aură de geniu cu fular alb la gât, dar totodată să scrii chestii ieftine, ca să te citească cineva.”?

Din nou, e o părere de bad guy, a unui personaj secundar din carte. Ok, poate fi şi aşa, dar nu doar aşa. Dacă eu însumi aş crede asta până la capăt, nu aş mai scrie, m-aş apuca de altceva. Lumea literară românească e – din fericire, în primul rând – vie, în continuă mişcare. Există şi provincialism, snobism, frigiditate, vanităţi şi impostură, dar şi profesionalism, talent ori valoare în adevăratul sens al cuvântului.

-Așa cum întrebăm toți autorii de cărți aflate la marginea dintre realitate și ficțiune, cât din ”Amorțire” este inspirat din fapte trăite, de dvs. sau de cunoscuți, și cât din poveste este ficționalizat?

Cred că realitatea în sine e plictisitoare şi nimeni nu e interesat cu adevărat de ea. Din momentul în care pui ceva în pagină, chiar şi dacă te rezumi la un simplu decupaj din realitate, acel lucru devine ficţiune. Ce alegi, cum ordonezi, cum prezinţi ceva reprezintă unghiul tău subiectiv de vedere, care-i mai mult ficţiune decît realitate. Apoi puţin importă dacă un personaj ori o întâmplare au existat pe bune, ci cât de convingătoare sunt. În ce priveşte Amorţire, inginereşte vorbind, cam 80 la sută e ficţiune, pornind de la lucruri pe care le-am remarcat în realitate.

-Într-un loc din ”Amorțire”, are loc următorul dialog dintre Evghenie, scriitorul aspirant, și viitorul său editor: ”-Poezie, proză, eseu?
-Nu-mi place să vorbesc dinainte.
-Oricum, sper că nu poezie. Rămâne vorba între noi: sunt sătul până peste cap de poezie. Poezie scria și bunica! Nu interesează pe nimeni.”
Ce părere are autorul volumului despre poezie? Ați scris vreodată poezie? Se poate scrie în prezent mult mai ușor poezie decât proză?

Am scris poezie în tinereţe, chiar am şi câştigat un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. M-am despărţit de ea ca autor pentru că mi-am dat seama repede că am nevoie de spaţii mai ample pentru a mă exprima. Sau că nu sunt un bun poet, altfel spus :).

Cât despre poezie, am aceeaşi admiraţie ca şi pentru muzică, adică una imensă. Dar să fie poezie autentică, nu miorlăielile pe care unii le confundă cu poezia. Vreme de 3 ani, împreună cu Nichita Danilov, am conceput şi am coordonat un proiect intitulat „Copou – Parcul poeziei”, care promova poezia românească în Iaşi. Câte 2 ore zilnic, fără întrerupere, vreme de 3 ani, difuzam în spaţiu public, lângă Teiul lui Eminescu din Iaşi, un „poet al săptămînii” contemporan (proiectul continuă şi azi, după ce am plecat eu de la instituţia care organiza asta). Prilej cu care am scanat cam toată poezia românească actuală şi pot spune că aceasta e cel puţin la fel de bună – uneori chiar mai bună – decât proza. Din păcate, prin natura lucrurilor, poezia e mai puţin vizibilă, e mai de nişă decât proza, mai greu de tradus, de receptat.

Nu cred că există reguli de scriere în sensul de „mai uşor”/„mai greu” pentru poezie vs proză. „Mai uşor”/„mai greu” ţine de fiecare autor în parte.

-Paginile care, personal, mi-au pus cele mai multe întrebări sunt cele cu privire la boala Valeriei, la repercusiunile acesteia asupra vieții ei, dar și a celor din jur. De unde v-ați inspirat pentru realizarea acestor pagini? V-ați documentat sau ați ”trăit” (la cei apropiați) astfel de momente?

La câţiva ani după moartea bunicii mele – ascultându-l pe un prieten care-mi povestea detalii despre boala mamei lui, Alzheimer – am realizat că şi ea suferise de aşa ceva. Cumva a fost un şoc pentru mine, pentru că ani în şir bunica îşi ascunsese foarte bine boala faţă de apropiaţi, cu o demnitate şi o decenţă incredibile. Cumva ăsta a fost trigger-ul romanului meu, impulsul de a o crea personajul Valeria Stoican. Pe urmă, am citit cam toate cărţile pe care le-am găsit în România despre Alzheimer, am căutat mărturii ale unor oameni care aveau în familie cazuri asemănătoare.

Oricum, nu m-a interesat în roman o descriere clinică a Alzheimer-ului, ci doar să pun în pagină confruntarea individului cu o problemă de viaţă şi de moarte, să-mi imaginez comportamentul lui, reacţiile în raport cu asta.

-V-ați format și lansat ca scriitor, trăiți și creați în Iași, care poate fi considerat astăzi ca un centru literar de aceeași talie cu București, a doua capitală literară a României, dacă vreți. Credeți că există trăsături tematice și stilistice comune ale operelor scriitorilor mulți și buni (între care vă numărați), care s-au format în Iași și scriu astăzi din Iași, relativ la lucrările scriitorilor din alte parți ale României?

Întâi, nu mi se pare corect să împărţim literatura contemporană în câteva zone de „centru”. Dacă în Văscăuţii din Deal există un scriitor bun, şi acolo e un centru literar important. Apoi, la viteza în care se circulă şi se comunică astăzi la nivel global, mi-e imposibil să văd literatura română contemporană ca fiind una enclavizată, evoluând insular. În egală măsură îmi sunt apropiaţi şi Dan Lungu din Iaşi, şi Filip Florian din Bucureşti, şi Florina Ilis din Cluj, şi Radu Pavel Gheo din Timişoara, şi Caius Dobrescu din Braşov, şi Sandu Vakulovski din Chişinău, şi Gyorgy Dragoman din Budapesta, şi Georgi Gospodinov din Sofia etc. Comunic cu ei la fel de repede, iar şi ei mă pot sau nu influenţa în egală măsură, indiferent de oraşul în care trăiesc.

Mi se pare că în România actuală putem vorbi prea puţin despre o estetică de grup.

-Cum a fost colaborarea cu regizorii filmelor la care ați semnat scenariul? Pe parcursul filmarilor, ați operat modificări asupra scenariului?

Dincolo de alte colaborări ocazionale, în cinema fac echipă cu un un regizor care, din fericire, mi-e şi un foarte bun prieten: Radu Jude. Astfel colaborarea noastră se desfăşoară firesc, cu bucurie, fără frustrări de-o parte sau de alta. Ştim să ne ascultăm, să ne completăm şi să ne respectăm reciproc părerile. După vreo zece ani de prietenie, nu-mi amintesc să fi intrat vreodată într-un conflict adevărat. Până acum, i-am dat un scenariu de scurtmetraj scris de unul singur, Lampa cu căciulă, am scris împreună scenariul unui alt scurtmetraj, O umbră de nor, şi a lungmetrajului Aferim, care se află în pre-producţie. Mai avem câteva idei de lungmetraj în minte. Lampa şi Umbra, deja filmate, s-au bucurat de succes, ceea ce înseamnă că munca noastră împreună dă roade. De modificat, facem modificări până în ultima clipă, dar chestii de fine tuning, nu lucruri esenţiale.

-Ați avut vreo implicare în selectarea distribuției filmelor la care ați colaborat? Așezând personajele pe hârtie  și “văzându-le” cu ochii minții, ați simțit că le-ați întâlnit în carne și oase la casting?

Şi pentru Lampa cu căciulă şi pentru O umbră de nor, Radu mi-a cerut părerea în privinţa rolurilor principale. Mă bucur, spre exemplu, că am pus şi eu umărul, indirect, în a-l convinge pe marele regizor de teatru Alexandru Dabija să debuteze ca actor în O umbră de nor. Îmi amintesc dubiile lui Radu: „O să accepte Dabija să vină în filmul nostru?”. „Încearcă, n-ai ce pierde”. Radu s-a dus la el cu scenariul filmului şi cu volumul meu de povestiri Lampa cu căciulă. Omul le-a citit şi a acceptat mai uşor decât ne închipuiam noi iniţial. L-am întâlnit abia anul acesta, la Cannes, am petrecut câteva zile împreună şi mi s-a părut unul dintre cei mai fascinanţi artişti pe care i-am cunoscut vreodată.

Bănuiesc că şi opinia mea contează, de vreme ce oamenii „votaţi” de mine  au şi câştigat rolurile. Chiar şi acum, când Radu se gândeşte deja la filmarea pentru Aferim (care va avea loc undeva în primăvara anului viitor, cel mai probabil în aprilie), i-am propus să cheme la casting un actor pe care îl respect, îmi place foarte mult şi cred că ar fi potrivit pentru rolul principal. Să vedem ce iese. Sunt bătăios cu ideile mele legate de scenariu şi sfătos în celelalte aspecte ale filmului. Dacă regizorul, oricare ar fi el, mi-ar cere să scriu/să scriem ceva în care nu cred că merge, m-aş retrage instantaneu din proiect. În rest, pot să-mi dau cu părerea dacă actorii sunt potriviţi, dacă e mai bine alb-negru sau color, dacă-i bine să fie o cameră fixă ori una „din mînă”, dacă-s ok decorurile etc., dar mă rezum la sfaturi şi n-am nicio problemă dacă regizorul hotărăşte altfel.

-Vedeți ”Amorțire” transformat într-un scenariu (eventual semnat tot de către dvs.) și apoi într-un film? Așa cum am văzut eu romanul, s-ar integra perfect în Noul Val al filmului românesc, în minimalismul acestuia.

Asemenea regretatului Alex. Leo Şerban, cred că o carte bună nu poate fi ecranizată. Cum eu mi-am propus să scriu o carte bună (nu ştiu dacă am şi reuşit), n-am avut nicio secundă în cap ideea de a o transforma pe urmă în film. Dacă aş fi vrut un film, dacă povestea romanului meu mi s-ar fi părut potrivită pentru un film, pur şi simplu aş fi scris un scenariu chiar de la început. Iubesc prea mult literatura ca să o consider doar o haltă către film. În practică, literatura şi filmul au foarte puţine lucruri în comun, sunt limbaje total diferite, au costuri, proceduri de realizare şi viteze de receptare fundamental altfel.

-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Evident, se poate. Eu unul n-am nicio slujbă cu salariu lunar şi, chiar când aveam, eram plătit cu bani cât pentru ţigări şi jumătate întreţinere la apartament. Cunosc mulţi oameni care trăiesc din scris. Iar în România nu-i neapărat nici mai greu, nici mai uşor decât oriunde în lume. Dacă cineva îşi închipuie că în Germania, în Franţa sau în America oricine trăieşte bine-mersi după ce a publicat o carte se-nşală amarnic. Câţi bani cash se câştigă din scris nu mi se pare relevant. Scrisul e o meserie aparte, pe care trebuie să ţi-o asumi până la capăt, cu bucuriile şi neajunsurile ei.

Nu trebuie luată nicio măsură. Literatura română trăieşte deja pe propriile picioare.

-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Mi-e greu să definesc blogger, de vreme ce, în principiu, orice om care are acces la Internet poate fi/deveni blogger. E ca şi cum mă întrebaţi ce părere am despre oameni. Unii mi se par minunaţi, alţii proşti sau ticăloşi, pe unii îi apreciez, pe alţii pur şi simplu îi ignor. Depinde de ce face/ce scrie fiecare. Dacă prin blogger vă referiţi în cazul de faţă la cei care s-au „specializat” pe literatură la locul de muncă, care au o anume „audienţă”, cuantificată în view-uri şi like-uri – şi despre aceştia am opinii diferite. Îi stimez pe cei care-mi lasă impresia că citesc cu pasiune, că iubesc literatura la fel ca şi mine. Şi, sincer, mi se par dubioşi cei care, de la un moment dat încolo, încep să-şi aroge statul de autoritate critică, să dea lecţii despre scris. Mă gândesc că o ţară în care nume gen floricica1991, Fraţii lu’ Peşte sau Congolezu ajung autorităţi critice are ceva probleme cu sistemul de valori. Pe de altă parte, dacă e să mă refer la meritele bloggerilor, primul ar fi că au sporit interesul cititorilor pentru literatura română mai mult decât a făcut-o critica tradiţională.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

La fel ca şi oricare altă literatură. Şi, oricum, e cam păguboasă împărţirea literaturii pe naţii. Faptul că citeşti un rus, un neamţ sau un american nu-i garanţie că-i mai bun scriitor decît un român. Apoi eu cred în dreptul fiecăruia de a nu citi, numai să fie conştient că tot ce nu citeşte/ce nu ştie din cărţi poate fi folosit împotriva lui.

Chestia asta cu „n-am timp să citesc” mi se pare o mare ipocrizie. E doar un simplu calcul de priorităţi. În România majoritatea se plânge că n-are timp de parcă fiecare ar lucra cel puţin la un leac pentru cancer ori la lansarea unei rachete pe Marte. Eu n-am lucrat niciodată la ceva atât de important ca să n-am timp de citit.

Nu cred în cărţi providenţiale, mă irită clasamentele şi topurile în literatură. Există cel puţin 50 de scriitori români contemporani – prozatori sau poeţi – care-mi plac la fel ca orice alţi scriitori contemporani de alte naţii. Ba chiar aş putea spune că literatura română contemporană are mai puţin „plastic”, mai puţin gust de făcătură pentru piaţă decât multe din bestseller-urile internaţionale.

Întâi că nu m-aş retrage niciodată pe o insulă. Apoi, dacă ar fi forţat să trăiesc pe o insulă, aş prefera să am alături de mine oameni, nu cărţi.

-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Nu ştiu dacă astea-s cu adevărat tabieturi: scriu în bucătărie, pentru că aici se şi fumează. Întotdeauna la laptop, cu muzică – nimic pretenţios: de regulă, un post de radio online. Întotdeauna cu măcar un pachet de ţigări plin alături. Când rămân cu doar 5 în pachet, deja nu mai pot scrie.

Superstiţii de care să fiu conştient n-am.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile sunt din colecția personală a domnului Florin Lăzărescu)