Mirel Bănică (n. 1971) este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (2004). Între anii 2005 şi 2008 a efectuat stagii de cercetare şi practică profesională la Universitatea Laval (Canada) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. În perioada 2008‑2012 a fost cadru didactic asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi la Universitatea din Bucureşti (Facultatea de Litere). Din 2008 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Lector al Fundaţiei „Calea Victoriei” din Bucureşti. Membru al Asociaţiei Franceze de Ştiinţe Sociale ale Religiei (Paris). Domenii de cercetare şi specializare: socioantropologia religiei ortodoxe, sociologia memoriei, antropologia mediilor virtuale. Semnează capitole de cărţi şi articole publicate la edituri şi reviste de prestigiu din Franţa, Canada, Statele Unite, Rusia. În România a publicat volumele: „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate (Paideia, 2007), Fals jurnal de căpşunar (Institutul European, 2007) şi Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente (EIKON, 2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30 (2007), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare, 2007), Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (2014; Premiul de Excelenţă al revistelor Dilema Veche şi Observator cultural, precum şi distincţia „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Nonficţiune”, acordată de Asociaţia Editorilor din România şi Ministerul Culturii, toate în anul 2015), Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor (2019) și Prin România. Carnete de drum (2020).
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
Nu pot răspunde decât parţial, pentru că eu nu sunt un scriitor profesionist, membru ȋn Uniuni, nu am orgoliul şi pasiunile tagmei etc. Scriu pentru că aşa-mi cere profesiunea de „cercetător ştiinţific”, dar sunt departe de conştiinţa unui scriitor. Cum m-a schimbat molima? Nu am mai avut ocazia şi posibilitatea de a face „teren”, faimosul teren de cercetare fără de care etnografia-antropologia este literă moartă; a trebuit să sap mai mult ȋn mine ȋnsumi, amintirile şi gândurile mele. Cu riscurile de rigoare, melancolia pândeşte după colţ.
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Da, evident, cine nu a făcut-o? Pentru cei care vor să se amuze, am realizat chiar şi o analiză a oboselii provocată de „zoomificarea” comunicării. O analiză ȋn cheie etnografică a virtualului, taica Google vă poate ȋndruma. Dacă va râmâne ceva? Unu, suntem ȋncă prea departe de sfârşitul episodului pentru a trage concluzii definitive şi doi, omenirea a ştiut mereu, instinctiv, să păstreze lucrurile cu adevărat utile. Un exemplu banal: sticla de plastic, pet-ul, cum spunem noi. Poluează, este enervantă, este supra-adăugată ȋn existenţa noastră, dar este utilă. Am păstrat-o. Nimeni nu ar mai căra ȋn bagaje o sticlă-de-sticlă sau un bidon militar de aluminiu ȋnvelit ȋn postav verde, cum făcea generaţia mea ȋn anii 1990.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
Habar nu am, că nu am statistici la dispoziţie pentru a le interpreta. Ele există, prin librării şi edituri. Personal, nu cred că s-au rupt rafturile bibliotecilor sub greutatea noilor cărţi cumpărate. Cine citea ȋnainte de molimă, citeşte şi acum. Interesant este de aflat dacă adolescenţii şi generaţia tabletei şi a consolei de jocuri au avut o mai mare curiozitate şi aplecare spre hârtie. Cărţile mele? Hai să fim serioşi…
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Literatura română: Ana Blandiana, Soră lume, Humanitas, 2020. Este uimitor cum scriitorii mari, cei cu adevărat MARI, ştiu să se adapteze, să se „reinventeze” (cuvânt atât de la modă, dar adevărat ȋn acest caz) şi să devină conştiinţe ale lumii lor ȋn situaţii de criză profundă, ca aceasta.
Din literatura universală, revin la marele, inegalabilul şi inoxidabilul scriitor-călător Nicolas Bouvier, helvetul. Şi capodopera sa, L’usage du monde, apărută pentru prima oară ȋn 1963, la Payot. Încă regret că ȋn periplu său spre Orient a ales ruta balcanică şi nu pe cea peste Carpaţi, prin România.
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Nimic.
