Scriam despre „Recensământul morților”, de Dan Perșa, roman apărut la Gaudeamus la Editura Humanitas, următoarele: „În multe părți, am simțit în „Recensământul morților” și în personajele sale anvergura unui mare roman precum „Ioșca” lui Cristian Fulaș – personajul lui Dan Perșa este bine construit, este complex și ni se oferă în puține pagini (puțin peste 150 de pagini) o imagine atentă asupra întregii sale vieți. În același timp, romanul lasă o senzație de amărăciune și de lipsă de speranță asupra tuturor vremurilor – trecutul comunist a fost groaznic, prezentul lasă loc nostalgiilor în acel trecut groaznic, iar viitorul nu oferă prea multe speranțe, pentru că românii și-au pierdut cumva busola și își construiesc doar amăgiri pentru anii ce vin, nu încredere și nu putere de a vedea realitatea dincolo de manipulare.”
M-am bucurat să realizez acest interviu cu autorul, care mi-a și ne-a oferit răspunsul concludente despre volumul său, despre răul din perioada comunistă, dar și despre nostalgia pentru comunism sau despre felul în care tineretul privește lectura, în contradicție sau nu cu tehnologia:
– Am citit pe coperta a patra că Andrei Radu Benke a existat aievea. De unde ați auzit de acest personaj și cât din povestea lui, adusă în romanul dvs., este reală? V-ați întâlnit vreodată cu el?
Întrebarea aceasta m-a obligat să merg muuult-muuult înapoi în timp. Să caut în sertarele memoriei mele. Cum s-au petrecut lucrurile? Aşa, sau altfel? Nimeni nu are o memorie infailibilă. Nici eu. Ca să reduc cât mai mult influenţa falselor amintiri… Ştiţi ce sunt falsele amintiri în cazul unui scriitor? Porneşte de la un gând, sau de la vreo imagine şi o perfecţionează în timp şi treptat îi descoperă sensul. Şi sensul se duce înapoi în memoria lui şi îi schimbă amintirile conform sensului găsit…
Ei, bine, ca să reduc falsele amintiri, m-am legat de ceva ce ştiam sigur, pentru că am cercetat de curând, ca să fac poze la nişte pagini olografe cerute de graficianul editurii. În paginile astea îmi notasem câte ceva despre viitorul roman. Citindu-le acum, după ce romanul a fost scris şi publicat, m-am mirat tare că făcusem deja pe atunci un plan pentru roman şi planul acela a rămas stabil, chiar dacă l-am îmbogăţit mult ulterior. Dar mai înainte de acest plan, care este din 2010, „palpasem”, însă doar în minte, nişte idei ale unei naraţiuni despre Canal. Era o tatonare. Şi de ce m-am dus iar, acum, după ce am primit întrebarea, la caiet? Nu eram sigur dacă atunci, în 2010, ştiam ceva despre Radu Andrei Benke. Da, ştiam! Am chiar câteva pagini scrise în care îl numeam Feri bacs. Din 2009. La începutul fragmentului am scris, deasupra, probabil mai târziu, „Rudi baci”. La sfârşitul fragmentului îmi notasem două idei, una cu pelerina care te face invizibil, alta cu un radio cu galenă, la care copilul Rudi aude transmisia unui meci România – Bulgaria. „Gol Bogdanov”. Iar în februarie 2010 scriam: „Sunt interesat să scriu romanul ăsta cu Rudi Baraba (aşa îl numisem până la urmă), dar nu ştiu de unde să-l apuc”. Nu ştiam de unde să-l apuc pentru că, începând să scriu un fragment (în care îl plasam pe Rudi în Balta Brăilei), îmi ieşea ceva faptice. Ori eu voiam să scot la iveală dimensiuni culturale, metafizice, religioase şi politice şi, mai ales, un „mecanism al răului”, sistemul, stalinismul impus, care îi împingea pe unii oameni să tortureze şi să ucidă. Pe de altă parte nu ştiam cum să abordez naraţiunea. Mă gândeam că am nevoie de doi naratori, unul pentru timpul prezent, altul care povesteşte întâmplările din trecut. Tot cam pe atunci mi-a venit şi ideea să-l fac „schizofrenic”. Nu în sensul patologic, ci al unei duble personalităţi. Deci lucram pe atunci, în 2010, la personaj. Îl creionam.
Dar de la ce am pornit ca să fac personajul? Cred că eram pe undeva în holul unui hotel şi aveam de aşteptat o vreme, mă aşezasem pe o canapea, iar pe masă erau ziare şi reviste. Am luat un ziar şi am citit un interviu şi parcă o relatare despre Andrei Radu Benke şi-am luat apoi nişte notiţe. Născut la Turda, devine „exterminator de strigoi”, face o crimă, intră în puşcărie şi de acolo e trimis probabil că în Balta Brăilei, de vreme ce primele scene scrise nu erau despre Canal, şi are misiunea de împlânta ţepuşa în inima celor căzuţi la muncă, deoarece, îi spun autorităţile regimului politic de atunci, unii deţinuţi doar se prefăceau morţi şi când erau aruncaţi pe vreun câmp, evadau. Zece ani n-am mai lucrat la acest roman. Credeam că am renunţat la el. Un prieten care îmi promisese documentare despre Balta Brăilei şi Canal m-a uitat. M-am documentat singur. Eu am prins 30 de ani de comunism, comunismul ceuşist, dar cel dejist a fost diferit. Totuşi înţelegeam bine epoca. În zece ani tot ce ştiam şi ce-am mai aflat, s-a transformat într-o plămadă mentală din care romanul a ieşit apoi uşor. N-am vrut să pierd nimic din ce a fost real şi nimic din adevăr. Realul şi adevărul am vrut să fie baza ficţiunii mele. Nu l-am întâlnit pe Andrei Radu Benke, dar a stat în mintea mea ani de zile.
– Care sunt sursele documentare pentru romanul dvs. și cât de multă ficțiune e ascunsă în „Recensământul morților”?
„Documentarea” a început de fapt cu sensibilitatea mea inexplicabilă la trecutul nostru însângerat. În primul roman, „Vestitorul”, era vorba, mascat, despre generaţia interbelică. Îl văzusem după 1990 pe Petre Ţuţea la televizor şi am fost marcat într-un anume fel. Am conştientizat ce generaţie extraordinară a fost cea interbelică şi ce au fost nevoiţi să îndure aceşti oameni. Câte privaţiuni, câtă tortură, câtă moarte. Pe când eram copil deveneam îndată atent când un bătrân spunea câte o scurtă poveste despre acest trecut: beciurile securităţii, suferinţele, deposedarea de pământ a ţăranilor, procesele publice ale „duşmanilor poporului”. Erau poveşti ce îmi rămâneau în minte şi pe baza lor, oricât de sumare, uneori doar aluzii, le dezvoltam mental, le vizualizam. După 89 am văzut multe dintre episoadele teribilului „Memorialul durerii”. Au început să apară cărţi despre „Fenomenul Piteşti”, despre Gherla, Sighet… şi nu aş putea să uit „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, Noica, o parabolă filozofică privitoare la suferinţa nevinovatului, la responsabilitatea morală a comunităţii, la puterea rugăciunii ca formă de solidaritate şi izbăvire. Nu ştiu dacă sunt capabil să gândesc filozofic, dar ca scriitor meditez permanent asupra oamenilor, lumii noastre şi vieţii. Aşadar, „documentarea” nu este neapărat ceva punctual. Gândurile (şi ficţiunea) iau naştere din sentimente. Sunt autentice acele sentimente care persistă. Chiar şi atunci când vrei să alungi unele sentimente, ele nu-ţi dau pace. Până când nu scrii o carte, şi alta, şi alta.
În ce priveşte documentarea la subiect dau un singur exemplu. M-am interesat şi am aflat tot ce mi-a stat în putinţă despre comandanţii lagărelor de muncă forţată şi reabilitare („reabilitare prin exterminare”, cum spunea unul dintre ei). Având această „bază”, am sintetizat comandantul de lagăr de la Poarta Albă, unde se petrec cele mai multe întâmplări ale romanului. Deşi s-ar putea să şocheze şi aşa, totuşi am exclus o practică din unele lagăre: profanarea voită a cadavrelor. Oricum erau profanaţi oameni şi cadavre în aceste „abatoare”.
– Pe coperta a treia a volumului dvs. este menționat un citat care începe cu cuvintele „Cum prezinți într-un roman istoria?”. Cum ați ales să construiți „Recensământul morților” și să prezentați aici istoria, în chip realist sau prin intermediul metaforelor?
Procesul acesta al scrierii unei astfel de cărţi îl descrie personajul meu, aşa că sunt nevoit să citez: „Cum ne-am putea linişti sufletul pus în faţa ororilor? Doar mergând înainte până la capăt, asumându-ne suferinţa şi calvarul victimelor, până le topim în noi ca pe o magmă, remodelând astfel materia ce le-a înăbuşit viaţa, eliberându-i din ea în conştiinţa noastră, pentru a reuşi să-i înălţăm pe ei, din groapa lor comună şi întunecată, ca fiinţe de lumină”. Am ales această cale pentru acest roman. Calea sensibilităţii, care să-l facă şi pe cititor să trăiască un pic din ceea ce au trăit acei oameni. Am vrut implicare afectivă. Altfel, pe baza aceloraşi realităţi şi fapte şi documentări, puteam să scriu un roman de 500 de pagini în stil realist, dar nu mi-am dorit ca eu şi nici cititorul să ia distanţă faţă de suferinţa oamenilor.
– Oare există în ființa umană un important filon al răului și violenței, care se trezește atunci când aceasta este pusă într-o poziție de putere? Mă gândesc că unii deținuți de drept comun deveniți gardieni sau securiști au fost mult mai violenți decât era necesar…
Am explorat de-a lungul timpului, în romane, diverse posibilităţi de a explica rădăcinile Răului. Explicaţiile posibile ţin de contexte culturale. Cultura noastră, noi fiind majoritar creştini, are la bază Biblia, deci cultura este tributară spiritualităţii generate în noi de creştinism. Aşa se face că în „Război ascuns” am dat de înţeles că diavolul (a cărui viclenie supremă este să ne facă să credem că nu există), nu are învoire de la Dumnezeu să facă direct rău (excepţia este Iov), dar are învoire să-i ispitească pe oameni şi să-i îndemne la rele. Dacă ne rupem de context şi considerăm diavolul doar o metaforă a răului ce ne sălăşluieşte, atunci am accepta o viziune prea brutală asupra oamenilor şi umanităţii: avem răul în măduva noastră. Pentru că, da, aveţi dreptate. S-au găsit mereu unelte ale răului şi violenţei între oameni în momentele istorice de cumpănă. Cum de-a găsit comunismul atâţia criminali? Cum de-a găsit Hitler atâţia criminali? Ca să nu planeze această imagine sumbră, biologică, asupra minunii care este omul, prefer explicaţiile răului oferite de contextele culturale şi spirituale. Creştinii explică în felul lor Răul, musulmanii în felul lor, budiştii, hinduiştii, islamiştii în felul lor. Să zicem, dacă acceptaţi această convenţie, că răul făcut de gardieni şi securişti, într-un fel care pe noi ne înspăimântă, nu fost pentru că răul e intrinsec naturii umane, ci pentru că au fost înşelaţi şi împinşi de diavol.
– Au existat și oameni care s-au împotrivit să devină uneltele regimului, chiar dacă astfel scăpau mai ușor de închisoare?
Cu siguranţă au existat. Mai toţi au rămas anonimi. Cei care s-au ocupat cu represiunea nu veneau să spună: l-am eliminat pe cutare pentru că s-a îndârjit şi nu a vrut să cedeze. Ţăranul să-şi dea pământul la „colectivă”, ofiţerul să-şi calce jurământul şi să facă altul faţă de puterea politică nouă, membrii partidelor istorice să se dezică de idealurile lor politice şi să-şi înfunde camarazii şi aşa mai departe. Ci spuneau: l-am eliminat pentru că era „duşman al poporului”, uneltitor împotriva ordinii de stat etc. Ce a apărut după 1990? Câte unul ca Petre Ţuţea. N-a cedat, a sta în puşcărie mult şi bine. Ceea ce nu înseamnă că îi condamn pe cei care au cedat. Pe de o parte pentru că nu judec pe nimeni, pe de alta pentru că nu ştiu dacă aş fi fost capabil să rezist ca Ţuţea în caz că m-aş fi aflat în acele condiţii, iar pe de alta deoarece vreau să cred şi sper că aşa este, pactul lor a fost unul formal şi nu au înfundat pe alţii ca să se salveze. Fiind oameni extraordinar de inteligenţi, ştiau să-i fenteze pe securişti. Cunosc un singur caz de cedare totală, care a scandalizat, „cazul Caraion”. Victimă supusă regimului de exterminare, a cedat total sub presiunea suferinţei şi a dat note informative cu urâte consecinţe pentru cei vizaţi.
– Ce rol are bunicul dvs./bunicul naratorului în adevărul și ficțiunea din „Recensământul morților”?
Acel bunic este, desigur, un personaj fictiv. Eu am avut în familie un frate al bunicii mele care a ajuns în beciurile securităţii pentru că nu a acceptat exproprierea. Ceea ce mi-a oferit deschiderea afectivă spre victimele stalinismului impus în România. Dar dramatizarea cu doctorul îşi are sensul ei. Arată legătura ce există între noi, oamenii. Suferinţa unui om este şi suferinţa ta. Suntem legaţi unii de alţii printr-o reţea empatică. Reţeaua empatică este mult mai puternică decât Răul. Dovada stă în aceea că, în ciuda atâtor dezastre, nu doar că am dăinuit, dar am dezvoltat o civilizaţie care azi progresează uluitor de rapid. Nu am rezolvat însă o mare problemă. Cei care stârnesc războaie sunt criminali de război. Nu există un organism internaţional care să-i aducă la judecată imediat şi să curme din faşă nenorocirile produse de aceşti oameni bolnavi.
– În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat la Canal, în închisorile comuniste, există totuși nostalgie pentru acea perioadă, pentru comunism. De ce credeți că a apărut această nostalgie, care cunoaște o ascensiune însemnată în ultimii doi ani? Este cartea dvs. un semnal de alarmă că totuși perioada comunistă nu a fost deloc roză, ci groaznică?
Nostalgia asta cred că e un fel de nostalgie a închisorii. Dacă aceşti oameni nu au făcut ceva grav, oare de ce îşi doresc să se afle într-o închisoare? Eu cred că din dorinţa lor de a nu avea nici o responsabilitate, dar nu numai. Într-o închisoare gardianul îţi dă deşteptarea, te duce la masă de trei ori pe zi, seara dă stingerea. Iată o viaţă fără grija zilei de mâine. Adică e vorba nu de o nostalgie ideologică, ci de una existenţială. Loc sigur de muncă, viaţă predictibilă, poate şi un sentiment al veşniciei, pentru că totul stagna, munceai şi ieşeai la pensie, primeai, destul de greu, ce e drept, apartament cu întreţinere mică, dar îl primeai, un concediu prin sindicat. Libertatea e pentru mulţi stresantă. Eşti obligat să-ţi asumi responsabilităţi, rişti să ajungi şomer, eşti obligat să-ţi organizezi singur viaţa, să iei hotărâri, să nu repeţi aceeaşi schemă comodă zi de zi de când ai intrat în producţie şi până când ai ieşit la pensie. Acum nu aş vrea să-i învinovăţesc total pe nostalgici. Ei sunt un simptom al unui stat care a eşuat. Dacă ar avea destule deschideri, destulă protecţie, destulă siguranţă, nu ar avea astfel de nostalgii. Dezamăgirile, care au şi transmis de la generaţie la generaţie acest morb, sunt miezul problemei.
– „Credeți că mai suntem urmașii Romei? Nu, suntem urmașii comuniștilor.” (pag. 155) Chiar nu mai suntem urmașii Romei? Cât timp ne va lua să ne vindecăm de această traumă a comunismului?
Oh, da, ce spune „nea Rudi” cred că este cât se poate de adevărat. Comunismul a schimbat brutal stilul de viaţă al românilor, valorile în care credeau şi în trena cărora vieţuiau. S-a schimbat radical cadrul de viață, limbajul public, raportul cu adevărul și cu sine. Sunt enorm de multe lucruri de spus, dar mă rezum la un singur aspect. Comunismul românesc nu a fost doar o paranteză istorică, ci un regim de remodelare lentă a interiorității. Nu a creat „omul nou” (produs ideologic), dar a reuşit ceva mult mai durabil: omul prudent, omul care știe să supraviețuiască adaptându-se, nu afirmându-se. Un om care a învățat că adevărul se spune în șoaptă, că inițiativa trebuie camuflată, că vizibilitatea atrage pericolul. În timp, aceste reflexe au coborât din planul tactic în cel identitar. Dar contează cine am fost? Oricum identitatea e ceva schimbător. Contează ce vom deveni. Acum, da, suntem urmaşii comuniştilor, pentru că am păstrat reflexele acelor transformări impuse treptat. Cea mai bună dovadă stă în felul în care s-a votat vreme de aproape 35 de ani, parcă după sloganul: noi vă votăm, voi faceţi-vă că guvernaţi, furaţi cu măiestrie, să nu iasă scandaluri, scăpaţi şi către noi câte ceva, altfel lăsaţi-ne în pace, că dacă nu vă legaţi de noi impunând reguli stricte, ne descurcăm noi, că ne pricepem. Acum e un moment de cotitură. Bolojan a venit, hotărât, cu un subînţeles slogan: totul sau nimic. Ne pune să plătim. Când plăteşti, începe să ţi se dezvolte simţul responsabilităţii. E o şansă să scăpăm de zestrea comunistă şi să devenim cu adevărat europeni, adică să fim aidoma occidentalilor. E de bine, e de rău? Nu vom şti decât peste mulţi ani.
– Mai există în satele românești credințe în strigoi, moroi, exterminatori ai acestora etc. sau totul s-a pierdut în ultima sută de ani?
Credinţele acestea subzistă, doar că nu mai sunt într-o formă comunitară, ci reziduală. O exterminare de strigoi nu mai este acum legitimată social şi ritualizată, ci o treabă de familie. „E ceva în neregulă cu mortul”. Mai sunt „descântători”, „babe care ştiu”, „oameni cu har”, iar în biserici, preoţi exorcişti. În „Călătorie în iad şi în rai şi-n oraş” am scris despre acest prezent în care stau amestecate o Românie a superstiţiilor medievale cu o Românie a multinaţionalelor şi o Românie a periferiilor post-industriale. „Cazul Tanacu” nu a fost un exorcism izolat, ci doar unul care a fost mediatizat pentru că s-a ajuns la tragedie. Exorcisme (scoaterea diavolului din posedaţi) se fac şi acum în unele biserici, uneori în grup. Am descris o astfel de exorcizare, pe baze reale, în romanul pomenit. Am spus de exorcisme mai degrabă decât despre strigoi, pentru că fiind ceva întreţinut de Biserică, sunt practici mai persistente.
– Naratorul spune la pag. 7 – „Oricum oamenii se uită mai mult în telefoanele lor decât în cărți.” Credeți că se mai poate inversa această tendință?
Nu, nu se poate inversa. În urmă cu un veac, două, oamenii erau credincioşi, iar credinţa în Dumnezeu le oferea sens vieţii. A venit desacralizarea şi cu ea, cartea. Cei credincioşi trebuie că au resimţit această trecere cum e resimţită azi de unii trecerea de la carte la device. Cartea a venit să dea şi ea sens, dar un alt sens decât cel oferit de credinţă. Device-ul vine şi el să dea un sens, dar altul decât cartea. Ce se întâmplă? Oamenii sunt aceeaşi ca în vremea lui Homer în ce priveşte sentimentele, dorinţele, pornirile, ambiţiile. Ce s-a schimbat este civilizaţia. Care a înaintat o vreme lent, pe când acum este explozivă. Peste 5 ani 80% dintre meseriile practicate de oameni vor fi noi. Suntem pregătiţi pentru ele? Cei născuţi cu telefonul în mână, da, sunt pregătiţi. În ce priveşte cititul cărţilor, există un mit. Că „înainte” toată lumea citea. Nu este adevărat. O mică parte dintre oameni citeau, dar fiind foarte vizibili, pentru că omul citit dobândea aură, au rămas în conştiinţe. Cititul e un proces lent, solitar şi oferea un anumit sens.
Se mai citeşte azi? Din 1993 am lucrat la reviste culturale. Ştiu că se citeşte. Am fost chiar uimit să văd cât de bine. Mulţi tineri scriu în reviste (dar şi pe Internet) despre cărţi şi scriu excelent. Deci şi citesc excelent. Poate că sunt la fel de mulţi ca înainte, dar nu mai sunt vizibili ca înainte. Cei care s-au născut cu device-ul în mână nu mai pot fi întorşi la lectură. Nu li se mai potriveşte acest proces lent, solitar. Ei sunt conectaţi la o comunitate, atenţia lor e fragmentată, totul se petrece rapid, emit opinii (nu idei) şi caută o confirmare imediată. Când stai să citeşti te construieşti lăuntric încet şi nu ai confirmări. De ce ai avea nevoie de lectură când ai smartphonul? Ai rezumate, idei adunate pe Internet, servite acum şi mai rapid de Inteligenţa Artificială. E o mobilitate cerebrală cu un centru al atenţiei mereu în schimbare. Mai poţi avea răbdare să citeşti? Nu prea. Din ce pricină citeau oamenii înainte? Din pasiune. Presupunând că tinerii cu device-ul s-ar întoarce la lectură, nu ar avea nevoie doar de pasiune (pe care de fapt nu o au). Ci ar avea nevoie de autodisciplină. Disciplina e grea. Pentru a-ţi impune disciplină, ai nevoie de o mare forţă de caracter. Dar ca să pui la lucru forţa caracterului tău, trebuie mai întâi să te convingi că lectura este necesară. Ori ea este privită ca inutilă. Sper că totuşi treptat se va ajunge la un compromis şi cei cu device-ul vor simţi nevoia ca, din când în când, să intre în grădina Gutenberg pentru câteva ore de tihnă, frumuseţi stilistice şi parfumuri livreşti.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Editura Humanitas, pagina de Facebook Dan Perșa)
