Am citit cu mare interes volumul „Singură împotriva tuturor. Viața Prințesei Martha Bibescu”, de Aude Terray, apărut de curând la Editura Humanitas, în traducerea Alinei Pavelescu. Spuneam atunci următoarele:
„Complexă și complicată, ba chiar și controversată, personalitatea Marthei Bibescu! Aude Terray a mers prin arhive, a călătorit pe urmele Marthei Bibescu în arhivele din București și Paris, pentru a construi o biografie ca la carte, plină de informații documentate, cunoscute sau inedite, care ne poate face o imagine de ansamblu al acestui adevărat fenomen. Dintr-o familie cu adânci rădăcini aristocratice, Marthe Bibescu – o frumusețe desăvârșită, așa cum se poate vedea pe portretul de pe copertă, aparținând lui Giovanni Boldini – a fost mereu conștientă de atuurile sale, așa că s-a implicat nu numai în politică sau în comunitate, nu numai în construcții și arhitectură (cum e cazul Palatului de la Mogoșoaia), cât și în literatură, devenind una dintre cele mai importante și de succes scriitoare ale Franței și nu numai. Rămân în urmă și câteva lucruri controversate, cum ar fi pretinsa colaborare cu inamicul în primul război mondial, dar pe care Aude Terray o explică și o contrazice cu suficiente argumente.”
M-am bucurat să vorbesc cu Alina Pavelescu, traducătoarea acestui volum, despre personalitatea Marthei Bibescu și felul în care a fost ea percepută în epocă, dar și acum, a ieși un interviu foarte interesant:
– Apari acum în fața noastră în calitate de traducătoare a volumului „Singură împotriva tuturor. Viața Prințesei Martha Bibescu”, de Aude Terray. Încep prin a te întreba: când mai ai timpul necesar pentru traducere, mai ales că te cunoaștem în calitate de istoric, scriitor, director la Arhivele Naționale ale României?
Sunt doar director adjunct, ceea ce totuși îmi mai ușurează sarcina 😊
Acum, fără glumă, eu am constatat de multă vreme că această sintagmă, ”n-am timp”, e un fel de răsfăț burghez. E destul să o ignori ca să-ți dai seama că, de fapt, ai timp, mai ales pentru ceea ce îți place sau pentru ceea ce chiar îți dorești să faci. Uneori mi se întâmplă să n-am inspirație, dar asta e o altă poveste.
– Aude Terray a studiat chiar și documentele de la Arhiva Națională a României. Te-ai întâlnit cu autoarea cărții?
Da, în 2023, când a venit în București, dar nu la Arhivele Naționale, ci la Biblioteca Națională a României, pentru că acolo se află, în realitate, cele mai multe dintre documentele Marthei Bibescu pe care nu le-a luat cu ea în Franța.
– Cum mai este acum percepută Martha Bibescu în România, dar și în Franța?
Mă tem că, în Franța, e aproape complet uitată și, în orice caz, nu mai e citită. Să sperăm că această carte a lui Aude Terray va repara măcar parțial lucrurile. Mai ales că s-a bucurat de succes și a primit câteva premii, printre care și cel mai important premiu francez pentru biografiile istorice, premiul ”Céleste Albaret”.
În România, în schimb, Martha pare să fi revenit de vreo câțiva ani ”în modă”: se vorbește mult despre ea, i-au fost reeditate cărțile. Nu știu dacă sunt și citite, dar simplul fapt că a fost astfel readusă în atenția publicului mi se pare un semn foarte bun. La fel cum tot un semn bun mi se pare și faptul că biografia scrisă acum de Aude Terray e și la noi, la fel ca în Franța, o carte cu succes de public.
– Conflictul cu Elena Văcărescu (sau cu Anna de Noailles) a fost atât de vizibil în epocă? A fost real sau doar o concurență „loială”?
Erau trei femei cu personalități puternice, frecventau saloanele pariziene în epoca de glorie a acestora, Elena Văcărescu și Anna de Noailles țineau propriile lor saloane literare. Cu siguranță, relația lor de rivalitate era foarte vizibilă. Trebuie spus însă că, în atitudinea Marthei față de cele două, existau niște diferențe notabile. Cu Anna de Noailles era înrudită și, chiar dacă se priveau reciproc cu destulă invidie, se frecventau, mimau afabilitatea, ba uneori chiar și prietenia. Chiar și după ce, la sfârșitul primului război mondial, Anna de Noailles s-a aflat în corul celor care o acuzau pe Martha de colaboraționism cu Germania, până la urmă s-au împăcat – sau s-au prefăcut că se împacă – iar la începutul anilor ’20 mergeau din nou împreună la balurile mascate.
Pe Elena Văcărescu, în schimb, Martha o detesta din toată inima. O și poreclise Vaca, iar porecla asta circula în epocă printre cei care le cunoșteau pe amândouă. Suprema sfidare s-a produs atunci când Martha, ca tânără scriitoare ajunsă la Paris, a refuzat să frecventeze salonul Elenei Văcărescu, care ținea morțiș ca toate stelele literare în ascensiune să treacă, într-un fel de botez literar, Mai întâi pe la ea. Iar pentru această insolență, Martha era cât pe-aci să plătească scump, atunci când o scrisoare pe care i-o adresase surorii ei, Jeanne, căsătorită Văcărescu, a ajuns din greșeală la Elena Văcărescu. Era vorba în acea scrisoare despre relația pasională dintre Martha și prințul Charles-Louis de Beauvau-Craon, foarte îndrăgostit de ea la acea vreme, hotărât să o convingă să divorțeze și să o ia de soție. ”Vaca” a încercat să o șantajeze pur și simplu pe Martha, amenințând-o că va face publică scrisoarea. Ca să evite dezonoarea, Martha l-a trimis ca mediator chiar pe soțul ei Georges-Valentin, care nu avea de ce să facă prea multe nazuri, fiindcă și el, la rândul lui, era un infidel notoriu în căsnicie. Dar ”Vaca” nu s-a lăsat: s-a prefăcut că a înțeles greșit unde trebuia să o returneze scrisoarea și a expediat-o la Posada, unde se afla soacra Marthei, ca să o facă de râs măcar în familie.
După un asemenea episod, era imposibil să mai existe vreo cale de împăcare între ele.
– Chiar așa, care a fost, în opinia ta, cea mai talentată dintre cele trei din punct de vedere literar?
Indiferent cum le-am percepe noi azi – când toate trei mai sunt doar foarte puțin citite – cea mai solidă faimă literară rămâne aceea a Annei de Noailles, ale cărei poezii au fost receptate, încă din timpul vieții ei, în cheia unei veritabile revoluții de stil în poezia franceză.
– Cât din Martha Bibescu se mai vede acum la Mogoșoaia?
Arhitectura brâncovenească a palatului i se datorează în primul rând Marthei, așadar amprenta ei e, slavă Domnului, greu de șters. În rest, după multe avataruri nu tocmai fericite, muzeul nu mai păstrează nimic din mobilierul și decorurile gândite de Martha și, din păcate, în ultima vreme, după un scurt reviriment promițător care n-a durat decât câțiva ani, pare să se îndepărteze tot mai mult și de spiritul ei. E totuși paradoxal, fiindcă popularitatea muzeului printre vizitatorii români și străini i se datorează mai ales Marthei, faimei ei de ”divă” din La Belle Epoque, redescoperită de imaginarul secolului XXI.
– Din aventurile ei și ale soțului, pare că adulterul era ceva obișnuit în epocă. Exista și fidelitate în aceste familii aparținând de aristrocrație?
Cu siguranță exista și fidelitate, ba chiar și cupluri fericite, dar Martha și Georges-Valentin nu făceau parte dintre aceste cupluri fericite.
Era o vreme în care familiile aristocratice aranjau căsătorii a căror miză era în primul rând una economică, așa că era oarecum firesc, atunci când cei doi soți astfel aduși împreună, nu reușeau să-și găsească un echilibru domestic, să încerce fiecare, în mod amiabil, să își trăiască discret propria viață. De aceea adulterul era, în lumea aristocrației Belle Epoque, tolerat cu seninătate. Divorțul, în schimb, era considerat o slăbiciune inacceptabilă și te elimina aproape automat din ”lumea bună”. Un divorț, mai ales în cazul femeilor, era un adevărat stigmat social.
– Cum vezi acuzația de „colaborare cu inamicul”? Există ceva realitate în aceasta, mai ales că Martha Bibescu a fost acuzată ca fiind chiar „turnătoarea nemților”?
Cine i-a citit fie și numai câteva pagini din jurnal, știe că Martha era orice, numai conformistă în opiniile sale, nu. Pentru ea, prietenia cu prințul moștenitor Wilhelm – cel care ar fi trebuit să devină împăratul Wilhelm al III-lea, dar nu a mai avut această șansă – avea în acel moment o valoare sufletească foarte mare. De fapt, Martha a considerat toată viața că prietenia era cel mai valoros tip de relație între oameni, mult mai valoros decât dragostea.
Dar nu numai asta a făcut-o să încline, în anii primului război mondial, spre simpatia pentru Puterile Centrale. Și nici nu sunt sigură că era simpatie, fiindcă limba, cultura, manierele aristocrației germane de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu erau deloc pe gustul ei. Spiritul ei a rămas îndrăgostit de Franța tot timpul, nici nu și-a pus problema să se schimbe. Marthei îi plăcea însă să se creadă un ”cap politic”, atribuindu-și un tip de pragmatism pe care de fapt, mai ales în anii tinereții sale, nu-l avea chiar în aceeași măsură în care credea ea că îl are. În plus, se simțea atașată sufletește, și de regele Carol I, și mai ales de moștenitorul lui, Ferdinand, fiindcă amândoi îi arătaseră, încă de când era foarte tânără, o prețuire pe are nu le-o acordau în mod obișnuit prea multor femei din jurul lor. Și, în virtutea valorii pe care o acorda ea prieteniei, a crezut că o atitudine germanofilă era și o formă de loialitate sufletească față de ceea ce simțeau cu adevărat, deși nu aveau voie să mărturisească asta în public, cei doi regi.
”Colaboraționismul” Marthei e, deci, o poveste complicată, cu multe ramificații sentimentale și cu o doză de romantism pe care încă nu și-o pierduse pe atunci. Dar ”turnătoare” n-a fost în niciun caz, asta era ceva ce ea și soțul ei detestau cel mai mult și nu s-ar fi coborât niciodată la o face. De altfel, când Martha conducea un spital militar în Bucureștiul ocupat și mai târziu, când ea și fiica ei se refugiaseră în Elveția, Georges-Valentin era soldat în armata română și lupta pe frontul din Moldova.
– Unde se află acum foarte frumosul portret al lui Boldini de pe copertă? A fost răscumpărat de cineva?
O spune Aude Terray în cartea ei: tabloul, refuzat de Georges-Valentin pe motiv că era prea ”decoltat”, a fost cumpărat în 1939 de unul dintre admiratorii Marthei, Alfred Fabre-Luce, care l-a vândut ulterior unui cetățean italian anonim. Tabloul a rămas până azi în proprietate privată, dar a fost expus public de mai multe ori. În 1971, când muzeul Jackmart-André a organizat o mare expoziție dedicată lui Marcel Proust, acest tablou era cel care îi întâmpina pe vizitatori la intrarea în expoziție. Ultima dată a fost expus în 2022, tot la Paris, în marea expoziție Boldini de la Petit Palais. Acolo am avut ocazia să îl văd și eu și am constatat că, deși îl credeam mult mai mic, e de fapt un tablou în mărime naturală. E, cu siguranță, unul dintre cele mai bune tablouri pictate de Boldini. Martha a regretat toată viața că soțul ei refuzase să îl cumpere.
Ceea ce mai puțină lume știe este că, după acel refuz, Boldini a pictat și un al doilea portret al Marthei, mult mai cuminte, pe care Georges-Valentin Bibescu l-a cumpărat, dar pe care Martha îl detesta pentru că, spunea ea, în acel tablou arăta ca o vânzătoare de lavandă.
– La ce alt personaj istoric te-ar tenta să-i traduci biografia?
Am mai tradus biografia contesei Greffulhe – verișoara Marthei, apropo – scrisă tot de o autoare franțuzoaică, Laure Hillerin. Și ea a luat premiul Céleste Albaret pentru acea carte, la fel ca Aude Terray pentru biografia Marthei Bibescu. Am tradus și o biografie a celebrei La Goulue, de Maryline Martin. Francezii, după cum se vede, apreciază mult biografiile istorice. De altfel, au și câțiva maeștri ai genului și, cum spuneam, un premiu special cu care sunt recompensate anual cele mai bune cărți de acest tip.
Dacă ar fi să îmi aleg eu cărțile pe care le traduc, mi-ar plăcea să traduc biografia altei dansatoare din La Belle Epoque, Cléo de Mérode, apărută în 2022 la Tallandier, aceeași editură care i-a publicat și cartea lui Aude Terray. Sau o biografie a excentricei Loïe Fuller, care a fost într-o vreme foarte bună prietenă cu regina Maria. Există, de altfel, la Arhivele Naționale, o foarte bogată corespondență schimbată între regina Maria și prietena ei Loïe. Și mai multe cărți biografice dedicate lui Loïe. A fost un personaj fascinant, care încă mai aprinde și azi imaginațiile oamenilor.
– Există vreun semn, în ultimul timp, că Martha Bibescu va fi, dacă nu oarecum „reabilitată”, măcar pusă în valoare în ochii contemporanilor din țara noastră?
Da, cu siguranță. Inclusiv apariția acestei biografii scrisă de Aude Teray, mai întâi în franceză în 2023, apoi imediat în română, în 2024, e un semn de ”reabilitare”, nu-i așa?
– Mulțumesc!
Și eu își mulțumesc!
(Fotografii: pagina de Facebook Alina Pavelescu, Humanitas.ro. Sublinierile ne aparțin.)
