Atunci când am aflat că Defne Suman este invitată la FILIT 2024, am căutat imediat amănunte despre viața sa și despre cărțile sale. Am descoperit o scriitoare turcă, dar care s-a tot plimbat prin lume și prin continente, stabilindu-se deocamdată la Atena, în țara mea preferată. Așa că am așteptat cu nerăbdare să-i citesc romanul care tocmai se prefigura în traducere românească la Editura Humanitas Fiction – „Tăcerea Șeherezadei” -, dar și un eventual interviu la FILIT.
Iată ce spuneam despre roman:
„Defne Suman reconstruiește timpurile în care Smirna a devenit Izmir, în care grecii s-au luptat cu turcii pentru un oraș care era bine așa cum era în trecut, în care grecii au încercat să realizez un obiectiv irealizabil – Marea Grecie, iar turcii lui Kemal Ataturk s-au răzbunat nu numai pe greci, ci și pe armeni, arzând orașul Smirna ca să dispară cu totul bisericile și să se înalțe moscheile – iar occidentalii să plece și să lase turcismul să prospere. O nouă societate se năștea, dar dincolo de politică, Defne Suman vorbește despre oamenii simpli care trăiau, supraviețuiau, iubeau și se despărțeau fără să le pese, înainte de Marele Incendiu, de etnii și religii – turcii și grecii se respectau, erau acolo de secole fără pizme iremediabile, iubirile interetnice nu erau nici permise, dar nici interzise, dar politicul și naționalismul au distrus totul. Un roman bine construit și foarte trist.”
Iar din întâlnirea noastră de la FILIT 2024 a ieșit acest interviu:
– Am înțeles că te-ai născut pe o insulă micuță, Buyukada, aflată foarte aproape de Istanbul. Povestește-mi ceva, la început, despre viața pe o astfel de insulă, mult mai mică decât Chiosul care se află în apropierea Izmirului…
Numele Buyuk, în limba turcă, înseamnă „mare”, așa că Buyukada, chiar dacă este o insulă mică, înseamnă „insula cea mare”, pentru că este cea mai mare din cele 4-5 insule care se află pe țărmurile Istanbulului. Iar eu m-am născut pe această insulă, cea mai mare din zonă. M-am născut acolo, am copilărit acolo și încă simt că locuiesc acolo: de fiecare dată când ajung la Istanbul, stau acolo, chiar în casa copilăriei mele. Este chiar o insuliță, o poți înconjura cu bicicleta în aproximativ o oră.
– Ai plecat apoi prin lume – Thailanda, Laos, India, SUA, Grecia… Te consideri ca aparținând mai multor țări sau ai un loc pe care îl puteți numi fără ezitare „acasă”?
De cele mai multe ori, când mă gândesc la „acasă”, la „casa” mea, mă gândesc la casa de pe insula Buyukada. Dar în general nu simt că aparțin unui spațiu, unui loc, ci aparțin unui timp, așa că acasă al meu este mai mult un loc al memoriei, al trecutului. Chiar și ziua de ieri aparține trecutului, dar locul căruia îi aparțin este cel al memoriei, al imaginației sau locului în care se făuresc poveștile, și nu unui loc pe Pământ, aș putea spune.
– Dar te-ai născut în Turcia, acum locuiești în Grecia… Cum te-a influențat experiența ta de a crește în Turcia și de a locui în alte țări asupra scrierilor tale, în special în legătură cu identitatea și apartenența?
În primul rând, cred că toată lumea ar trebui să iasă din țara sa, toți ar trebui să încerce să se exprime pe ei înșiși și în alte limbi, dacă e posibil nu doar într-o altă limbă, ci în 2-3 limbi străine. Acest lucru va străpunge toate tiparele rigide din mintea lor, mai ales cele despre țara lor, despre istoria țării lor, despre ei înșiși, despre locurile care le plac sau nu le plac. Călătoriile și învățarea și încercarea de a ne adapta la noi culturi înseamnă libertate. Nu mi-am dorit să fiu un expat, nu am vrut să îmi mențin obiceiurile în locurile unde am fost, ci am vrut să devin parte a acelui loc. Am fost în Thailanda, am învățat limba și nu i-am forțat pe cei din jur să vorbească în engleză; am fost în America și nu am încercat să rezist felului american de a trăi viața, ci am învățat să-l trăiesc; apoi, în Grecia, am învățat limba etc. Acest lucru înseamnă libertate.
Așadar, nu există o singură Defne. Chiar și numele meu a fost adaptat în diferitele țări în care am fost: în America, l-am scris cu ph – Dephne, în Grecia a devenit Dafni, în Turcia este Defne și atunci când mă întreabă cineva cum să-mi spună, încerc să găsesc un echivalent cât mai apropiat de cultura lor. De ce nu? De ce să te cramponezi pe ceva care nu merită să-ți irosești energia? Această libertate și flexibilitate m-au ajutat să inventez aceste povești. Dacă mintea ta este prea rigidă, poveștile nu ajung la tine, ai nevoie de o anumite fluiditate pentru ca lucrurile să se miște în jurul tău. Când tu te miști, cu o minte deschisă desigur, lucrurile chiar se întâmplă.
– În limba română, a apărut până acum doar traducerea volumului „Tăcerea Șeherezadei” și aș vrea să vorbim mai mult despre acesta. Cât de mult adevăr și cât de multă ficțiune ai introdus în acest roman?
Contextul este în întregime bazată pe evenimente istorice – istorie politică, geografică, tot decorul, detaliile, bărcile grecești sau turcești, toate acestea sunt fapte istorice. Tot ceea ce se întâmplă în prim plan – personajele și relațiile dintre ele – toate sunt ficțiune. Nu există nicio singură persoană care apare în carte care să fi existat cu adevărat.
– Cât de mult te-ai documentat pentru această carte înainte de a o scrie? Și cât de greu a fost să o documentezi?
Foarte-foarte mult. Nu am făcut niciodată atâta documentare pentru vreo carte. Mi-am dat masterul în sociologie și am învățat că pentru orice carte trebuie să te documentezi temeinic, că trebuie să încerci să afli totul, orice detaliu pe care să îl transformi în ficțiune numai cu dovezi solide.
Nu a fost atât de dificil să mă documentez însă, a fost chiar distractiv, pentru că cercetarea este ceva ce te face satisfăcut, împlinit. Să zicem că vrei să afli cum un indian din Bombay ar putea să fi ajuns în acea perioadă în Izmir: trebuie să afli ce corabii ajung aici din acea zonă în anul 1905, de exemplu și încet-încet descoperi ceea ce-ți dorești, informația este acolo. Acum, în epoca internetului, ajungi la oameni care știu lucruri, academicieni, entuziaști, persoane care sunt obsedate de Smirna; așa că i-am găsit pe aceștia, am descoperit fotografii, orare ale autobuzelor sau corăbiilor. Toate acestea îți oferă împlinire, pentru că lumea pe care o ai în minte este, pentru mine, atunci când mă apuc de scris, ca un vis, ca o lume dintr-un vis. Și ca orice vis, în momentul în care îl povestești cuiva, devine plictisitor. Ca să transformi visul în ceva plăcut de a fi ascultat, atractiv pentru audiență, ai nevoie de detalii concrete. Și atunci când adaugi aceste detalii, visul tău devine o lume ficțională. Aceasta este diferența între a povesti un vis și a relata o poveste. Cu cât m-am documentat mai mult, cu atât am descoperit detalii reale despre corăbii, haine, case, piețe, străzi și Smirna mea a devenit din ce în ce mai reală. În mintea mea, era ca o simulare pe calculator: întâi au apărut doar câteva lucruri și apoi, treptat, s-au adăugat mai multe și a apărut o întreagă lume construită la finalul jocului.
– Despre recepția cărții tale în România e prea devreme să ne pronunțăm. Dar cum a fost privită cartea în Turcia, dar în Grecia?
În ambele țări, cartea a fost foarte bine primită. În Turcia, a devenit una dintre cele mai bine vândute cărți din țară, oamenii spun că le-a deschis mintea spre o citire alternativă a istoriei. În Grecia, una dintre probleme a fost traducerea, care nu a fost foarte bună, așa că nu știu dacă a ajuns la oameni așa de bine cum mi-aș fi dorit. Un alt lucru în defavoarea ei este în Grecia sunt foarte multe cărți despre Smirna, așa că era foarte dificil să devină cea emblematică printre acestea. De aceea, a devenit puțin „pierdută” în Grecia, dar la început cei care au citit-o și au înțeles-o, în ciuda traducerii slabe, au apreciat-o.
– Mai există un conflict în ziua de astăzi între turcii și greci?
Da, există mereu tensiune. Și nu doar pentru că turcii sunt destul de conflictuali, ceea ce și sunt, ci și pentru că grecii se victimizează tot timpul. Dar politicienilor turci și mediei turcească (care aparține tot de stat) nu le pasă prea mult despre Grecia, nici nu apare în presă, poate doar o dată pe săptămână. În vreme ce în Grecia, zilnic, în fiecare dimineață, apar știri despre Turcia, despre cum aceasta este gata să atace. La fel și în privința Ciprului: nimeni nu vrea cu adevărat insula, ci atât Grecia, cât și Turcia doresc petrolul din jurul acesteia. De aici, această tensiune, pentru că întotdeauna în lupta pentru resurse, cei care suferă sunt oamenii.
– Cât de mult este conștientizat trecutul în Izmirul de azi?
Deloc. Mulțumită cărților noastre, oamenii află adevărul. Eu sunt parte a unei mișcări, cartea mea nu e singură, nu a apărut din neant. Ne aflăm în era confruntării cu trecutul, a repovestirii istoriei. Încă de la începutul secolului 21, în Turcia a apărut acest interes al recitirii, al repovestirii istoriei, și sunt parte a acestei mișcări, a acestui val. Oamenii erau deschiși și erau pregătiți să citească, dar Izmir este mai puțin decât Istanbul, mai puțin decât chestiunea armeană, Izmir nu era cunoscut și a rămas ascuns pentru o lungă perioadă de timp. Abia după ce a apărut această carte și altele asemănătoare, am început să auzim această poveste alternativă despre ceea ce s-a întâmplat în Izmir. Și nu este o poveste despre o victorie, ci una a pierderii, a înfrângerii.
– Crezi că literatura și cărți precum Tăcerea Șehereazdei au un rol în schimbarea socială?
Da, așa îmi place să cred. Peste vreo 15 ani, putem privi înapoi și putem spune: Da, această carte a avut un rol în acest sens.
În privința literaturii, nu cred că poate schimba lumea, dar poate schimba, om cu om, mintea umană. Și mulți oameni din Izmir, după ce au citit această carte, au spus că acum pot privi Izmirul cu un alt ochi; acum, când mă plimb pe străzi, nu văd doar clădirile noi ale Izmirului modern, secular, frumos, ci și suferințele, crimele, vinovațiile și rușinea. Toate acestea schimbă perspectiva fiecărei persoane și o face mai bogată în felul în care înțelege istoria orașului de acum.
– Cum este Izmirul de astăzi față de Smirna de demult? A distrus focul din 1922 cu totul fața și spiritul locului?
Așa cum spunea, Izmirul de astăzi este un oraș foarte modern, mult mai modern decât Istanbulul. Poți observa tinerii care stau pe iarbă în parcuri, beau bere, băieți și fete stând împreună, sărutându-se, este un oraș foarte progresist și sunt mândri de asta, vor să-l păstreze așa, indiferent de consecințe. Asta deși celelalte orașe, precum Istanbul sau Ankara, sunt sub amenințarea unor tendințe mult mai conservatoare.
Focul din 1922 a fost organizat foarte meticulos, astfel încât să ardă doar cartierele armenești și grecești. În Smirna, cartierele erau foarte bine delimitate: pe deal, era cartierul musulman, apoi urma cel evreiesc, armenesc, grecesc și levantin. De la sud la nord, secțiune cu secțiune. Așa că era foarte ușor să izolezi și să arzi Smirna grecească și armeană, așa au ars. În zona arsă, care e o zonă foarte întinsă, au construit noul Izmir, cu parcuri frumoase, cu arhitectură de anii 1930, bulevarde largi. În afara acestei zone, se regăsește încă vechiul Izmir, mai ales cartierul musulman, care este acum, amuzant, locul în care locuiesc refugiații sirieni, pentru că nimeni nu mai voia să trăiască acolo. În partea de nord, există și acum cartierul levantin, cu clădiri foarte frumoase, unde există cafenele, baruri, restaurante.
– S-ar fi putut împiedica catastrofa Smirnei dacă armata grecească n-ar fi debarcat acolo, așa cum și-ar fi dorit Panagiota?
Sigur că ar fi putut fi împiedicată. Dar, din nou, să privim Istanbulul, de exemplu: Istanbulul nu a avut o armată grecească care să fi debarcat acolo, nu a avut parte de o catastrofă ca Smirna, dar astăzi, dacă privim populația grecească de acolo, sunt mai puțin de 3.000 de persoane de la aproape 300.000 de persoane la începutul secolului trecut. Așa că Republica Turcă a găsit metode să alunge grecii din țară. Așa că și grecii din Smirna ar fi fost alungați, dar nu așa agresiv, nu așa de dureros, ci mai încet, mai sistematic, cu pogromuri, cu legi, făcându-i să se sature de Turcia. Pentru că asta s-a întâmplat cu grecii din Istanbul, se săturaseră, și-au spus că nu doresc să locuiască acolo, chiar dacă era acasă.
Pentru Smirna, sigur, nu ar fi existat această catastrofă sau ar fi existat o formă mai ușoară, dacă armata grecească nu ajungea aici. Acest lucru a fost scânteia care a făcut ca turcii să se unească și să pornească un război, era ultima picătură. S-au organizat și au început o mișcare de rezistență, prin care și-au dorit să îi alunge pe toți, pe francezi, pe italieni, pe britanici și pe greci.
– Realitatea lagărelor de concentrare pline de supușii creștini ai turcilor otomani din primul război mondial nu prea este cunoscută în prezent, fiind umbrite de cele ale naziștilor.
Dar cine a construit lagărele de concentrare? Undeva în carte, tatăl Panagiotei, citind despre lagărele de concentrare ale naziștilor, își amintește că fii săi au murit în astfel de lagăre și spune că probabil lagărele turcilor din primul război mondial au fost probabil construite tot de germani. Este o idee germană, așadar. Iar forțele germane și-au dorit mereu să construiască în Turcia o clasă mijlocie, pentru a-i putea manipula mai ușor. Așa că a fost de la început o idee germană: să construim aceste lagăre, să-i trimitem acolo, sunt trădători, nu putem avea încredere în ei. În schimb, executorii, gardienii erau ai Imperiului Otoman, aliat al Germaniei în primul război mondial.
– „Frontiera”, cartea semnată de Kapka Kassabova, merge într-un fel prin aceleași zone ca ale tale – ea vorbim despre frontiera turco-bulgaro-greacă. Ea vorbește în volumul său despre Komșuluk, spiritul bunei vecinătăți, de a trăi în pace unii alături de ceilalți. Mai este dominant acest spirit în zona Izmirului, a insulei Chios?
Nu, pentru că nu mai există nicio frontieră acolo. Izmirul a devenit profund naționalist, nu religios, ci unul turcesc. Este propriul mod de a trăi – sunt moderni, progresiști, dar e ceva fascist aici. Sunt împotriva refugiaților, sirieni de exemplu, iar sirienii trebuie să treacă prin Izmir pentru a ajunge în Europa. Sunt foarte ostili împotriva acestora, nu îi vor, nu au nicio problemă în a-i trata oribil. Locuitorii din Izmir au o formă de nostalgie, și-ar dori ca grecii să mai locuiască aici, dar e doar nostalgie, nu este o emoție reală, mai ales că nu găsești aceeași înțelegere și în privința refugiaților. Acea înțelegere de a trăi împreună, în ciuda diferențelor dintre noi.
– Ce altă carte de-ale tale crezi că s-ar potrivi publicului român?
Cred că următoarea carte este deja în traducere, se numește „At the Breakfast Table”, care se petrece pe insula pe care m-am născut, Buyukada, totul se întâmplă într-o singură zi. O persoană din familie dispare, nu vine la micul dejun, iar apoi ceilalți membri ai familiei încearcă să își dea seama unde a dispărut. Deci totul se întâmplă în aceeași zi, cu patru persoane care ne povestesc aceeași poveste.
Și mai am două cărți, una se intitulează „The Circle”, care va fi publicată curând în limba engleză cu numele de „The Last Appartment in Istanbul”, iar cealaltă „Summer Heat”, și cred că toate vor fi apreciate și de publicul român.
– Ultima întrebare, deja tradițională: cum îți place Iașul, cum te simți la FILIT?
Chiar voiam să spun ceva despre acest lucru, pentru că sunt foarte impresionată, cu mult, mult peste așteptările mele. În primul rând, Iașul este foarte frumos și toată lumea este impregnată de cultură. Am văzut Palatul Culturii și galeriile de artă și muzee de acolo, n-am văzut nicăieri în Europa un spațiu atât de mare alocat artei. În plus, toți ați citit cartea într-un timp atât de scurt, ați pus niște întrebări fantastice, înțelepte, care demonstrează că nivelul educației din Iași și din România creează minți care gândesc, minți rafinate.
În privința FILIT, îți pot spune că am mai fost la festivaluri literare, dar acesta este unul dintre cele mai bine organizate festivaluri: sunt foarte mulți oameni aici, mă bucur că am întâlnit atâția scriitori, inclusiv un câștigător de Premiu Nobel. Sunt foarte impresionată, mai ales că nu e un festival care se întâmplă într-un colț, ci tot orașul participă.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
