„Jaful secolului”, filmul scris de Cristian Mungiu și regizat de Teodora Mihai abordează o temă destul de rar prezentă în cinematografia românească – cea a destinului românilor din diaspora. O face în mod interesant, folosind ca pretext sau fundal un caz celebru de furt de artă petrecut cu un deceniu în urmă. I-am pus câteva întrebări regizoarei Teodora Mihai și dânsa a avut amabilitatea să ne răspundă detaliat.
– Deși România este țara europeană cu procentajul cel mai mare al populației active trăind și muncind în afara granițelor țării, mi se pare că cinematografia românească a abordat foarte puțin tema vieții românilor din diaspora, a acomodării (sau nu) cu societatea din jur, a relațiilor lor cu familiile de acasă. Greșesc sau aveți și dumneavoastră aceasta părere și – cumva – ați încercat să contribuiți cu ceva la o schimbare?
În ultimii ani, cinematografia românească (și nu numai) a început să exploreze mai mult experiențele românilor din diaspora – provocările adaptării, sentimentul de alienare, relațiile cu familiile de acasă și diferențele culturale sau sociale. De exemplu, Lemonade (2018) al Ioanei Uricaru urmărește povestea unei românce care emigrează în SUA cu fiul ei, confruntându-se cu dificultățile integrării și complexitatea relațiilor într-o cultură diferită.
Din perspectiva propriilor mele filme, Waiting for August (2014) abordează emigrația tot din perspectiva copiilor rămași acasă în România, iar filmul precedent al lui Cristian Mungiu, RMN, explorează trăirile emigranților care își caută un destin mai bun și se confruntă cu xenofobia chiar la noi, în România.
Deci este corect că subiectul diasporei românești nu a fost încă central în cinematografia locală și nu a primit aceeași atenție ca temele interne, sociale sau istorice. Urmează însă un nou film al lui Cristian Mungiu, Fjord, care va continua să abordeze această temă. Este un subiect care ne preocupă și care merită mai mult spațiu și voce – de la el, de la mine și de la alți colegi. Diaspora românească este vastă, influențează multe vieți și merită explorată în cinema.
Personal, mă simt în continuare chemată să contribui la acest demers, atât prin propriile experiențe de viață, cât și prin povestea familiei mele, care a trăit direct realitățile emigrării și dificultățile integrării în Occident. Implicarea mea în Jaful secolului a fost, așadar, cât se poate de firească: îmi doream tare să vorbesc despre această tematică și să aduc o perspectivă autentică asupra experiențelor românilor din diaspora.
– În ce măsură v-ați documentat despre cazul real și cât de important a fost ca cele arătate pe ecran să fie consistente cu ceea ce se știe despre acele fapte?
Am crescut, în mare parte, ca parte a diasporei, văzând cazuri, cunoscând povești și auzind mărturii, așa că acest univers nu îmi era deloc străin, chiar dacă protagonistii noștri fac, să spunem, lucruri „ieșite din comun”. Cristian a lucrat la scenariu încă de după evenimentele reale din 2012, așa că m-am putut sprijini mult și pe materialul lui. Totuși, filmul nu este un biopic și nici o reconstrucție polițistă exactă – a fost o alegere conștientă. Am dorit să creez un portret social și psihologic al personajelor, pornind de la fapte reale, dar concentrându-mă pe motivațiile lor și pe absurditățile sistemelor în care trăiesc. Am folosit libertatea creativă necesară, îndepărtându-mă de faptele reale acolo unde simțeam că este nevoie pentru a transmite mesajul dorit, indiferent de detaliile cazului real.
– Cum a fost primit filmul de spectatorii din Vest? Cum credeți că l-au perceput aceștia? Ca pe un film detectiv, despre un jaf de artă? Un film despre imigranți? O critică socială?
Reacțiile au fost diverse, și asta era și intenția. Unii spectatori au fost atrași inițial de elementul „heist” și l-au perceput ca un film despre un jaf de artă, inspirat de fapte reale. Cei care au urmărit mai atent au observat și dimensiunea socială – viața migranților, falia Est–Vest, absurditatea situațiilor și relațiile de putere. Printre cei care au remarcat aceste aspecte, unii au fost entuziasmați, iar alții mai reci, poate percepând critica drept personală. Totuși, filmul nu arată cu degetul către cineva anume; este la fel de direct față de ambele părți. Nu există vicleni sau eroi în această poveste. Reacțiile mai rezervate din Occident mi-au confirmat, de fapt, că filmul a atins exact ceea ce își propunea să transmită.
– Ați primit comentarii de la românii care trăiesc în Diaspora sau care au trecut prin astfel de experiențe? Care au fost acestea?
Da, am primit și feedback foarte emoționant. Mulți români din diaspora mi-au spus că s-au regăsit în micile detalii: umilințele de la locul de muncă, etichetele sociale subtile, senzația de invizibilitate, solidaritatea dintre migranți, dar și relațiile complexe, nu întotdeauna pozitive, dintre ei. Unii m-au felicitat pentru că am reușit să surprind nu doar dificultățile, ci și umorul și reziliența care îi caracterizează pe mulți români plecați în Vest.
– De ce a căpătat filmul în distribuție internațională un titlu – ‘Traffic’ (care mi mi se pare) puțin inspirat și deja utilizat de alte producții?
Titlul Traffic a fost ales de agenții de vânzări pentru a sugera ideea de mișcare, de circulație și de intersectare a diferitelor lumi și perspective. În același timp, face aluzie și la traficul de artă sau la traficul de persoane și la formele moderne de sclavie, teme subtile ale filmului. Este un titlu concis, sugestiv și ușor de reținut pentru piețele internaționale. Înțeleg, însă, comentariul și faptul că poate părea mai puțin original.
– Anamaria Vartolomei este o actriță în ascensiune, care în aceeași perioadă cu acest film a făcut câteva roluri cu mare expunere (‘Being Maria’, ‘Contele de Monte Cristo’). Joacă excepțional și în filmul dumneavoastră, în opinia mea. Cum a fost colaborarea cu ea?
Pe Anamaria o urmăream încă de la Happening, iar prestațiile ei m-au impresionat. Pentru acest rol aveam nevoie de o tânără actriță cu experiență, capabilă să transmită simultan simplitate, înțelepciune, ambiguitate și forță interioară – profilul ei mi s-a părut perfect.
Pentru ea a fost primul rol în limba română, iar pentru mine prima ficțiune cu actori români. Cristian a vegheat cu atenție la finețea dialogurilor și ne-a ajutat cu accentul, iar Anamaria s-a sprijinit și pe părinții și familia ei, folosindu-le accentul autentic atunci când repeta și memora textul.
Dincolo de partea tehnică, am lucrat mult pe nuanță, pe tensiunea dintre speranță și supraviețuire, pentru ca personajul să nu fie niciodată plat. Am putut confirma pe platou ceea ce intuiam deja: este o actriță de mare subtilitate, indiferent de vârsta sa fragedă.
În plus, ne-am regăsit biografiile „în oglindă”: trăim între culturi, dar rămânem profund românce, iar părinții noștri au avut experiențe – nu întotdeauna ușoare – în Occident. Această conexiune ne-a apropiat și a făcut firesc să lucrăm împreună la proiect.
Ambele am considerat că este o oportunitate și un privilegiu să colaborăm cu Cristian, să ne descoperim una pe cealaltă pe plan profesional și să vorbim despre un subiect care ne stă la inimă.
(Fotografii de Sabina Costinel și Annemarie Vandeputte.)
