Pe Ioana Bradea am cunoscut-o grație romanului „Băgău”, reeditat la Editura Humanitas; chiar și după ce l-am citit, îmi rămâneau o seamă de întrebări, pe care am ținut să i le adresez direct. Oare nu e acesta visul oricărui cititor? Să ia pe nepusă masă autorul, ca să să-i înțeleagă scopurile, tendințele și aspirațiile.
Și dacă mă așteptam să descopăr o autoare modestă, retrasă din spațiul public, iată că am avut parte de o discuție antrenantă și energică, pe care sper să o savurați pe îndelete.
-Bună ziua! În primul rând, țin să vă mulțumesc pentru exercițiul creativ din „Băgău”, roman sau anti-roman revoltător care mi-a pus mintea la contribuție. Și totuși, din start, spuneți-mi de ce „Băgău”? Care este semnificația titlului?
În primele variante de lucru ale romanului, titlul cu care îmi numeam cartea era „Așchie”. Apărea la un moment dat, într-o conversație telefonică, o poveste-proiecție a personajului principal: încerca să-și „seducă” interlocutorul înspre un spațiu solar, o plajă, undeva la mare… Și în toată scena erotică închipuită și descrisă de personaj, intervenea și o așchie care intra sub unghie și care genera un șuvoi seducător de sânge… Dar la o poveste cu Alexandru, fratele meu, și cu Bogdan Lipcanu – doi dintre prietenii mei de seamă, mi s-a spus că Așchie nu ar rima cu întregul… Și atunci am început, în joacă, să căutăm altceva… Erau câteva expresii, în acea vreme, pe care le foloseam frecvent – mai în glumă, mai în serios. Deveniseră un fel de șabloane și stereotipuri cu care marcam diverse situații. Una dintre ele era „pula-n beci”, în loc de „pizda mă-sii”. Sau „Eu mă duc să mă cac”. Care ne amintea de momentul în care tatăl nostru, sculptorul Grigore Bradea, a luat o mare decizie a vieții sale, mascând-o îndărătul acestor cuvinte… oarecum scabroase, ok… 🙂 Care nu sunau tocmai estetic, ok… Dar care aveau să ne influențeze decisiv destinul nouă, tuturor…:)
O altă expresie era și „Ceva băgău-băgău…?!” care ar fi vrut să fie o versiune nerușinată a sintagmei „ți-a ieșit ceva în toată afacerea asta?” sau „ai reușit măcar să te alegi cu un futai?” sau „care-i capacul tău?” sau, pe la noi pe la ardeleni – care-i gheșeftul tău? Ei bine, într-un asemenea moment de fulgerătoare grație, unul dintre prietenii mei a întrebat „Ceva băgău pentru cea mai bună variantă de titlu..?!” Și fulgerul a picat instantaneu, pălindu-ne în plexul solar: Băgău-Băgău ar trebui să fie. Băgău – mai simplu. Și suficient de violent… Cam asta ar fi povestea pe scurt… 🙂
-Discutam pe un grup de cititori reeditarea romanului dumneavoastră de debut și taberele, în mod evident, s-au împărțit, între cei care condamnă vehement perversitatea cărții și cei care au ajuns la înțelegerea mesajului de după culise. De ce ați apelat la mecanismele unui limbaj vulgar, riscând să fiți blamată?
Nicio carte nu este perversă – în sinea ei. Pentru că ea presupune (de cele mai multe ori) implicit o construcție geometrică amplă și îndelung chinuitoare… Pervers, mizerabil, indecent, nerușinat, murdar, scârbos sau trivial ar putea fi doar universul pe care ea încearcă să-l construiască / ilustreze… 🙂 În cazul „Băgău”-lui, trebuie să mărturisesc următoarele: chiar nu am apelat intenționat la mecanismele unui limbaj vulgar. Chiar n-am apucat să mă gândesc la riscul de a fi blamată… Pur și simplu, destinul sau soarta însăși a țesut ițele în așa fel încât să mă nimeresc martor al unui univers care m-a atras în meandrele lui, ca o ventuză. Care m-a fascinat pe de-a-ntregul și m-a subjugat, pe moment. Pur și simplu, n-am reușit să rezist tentației. Am văzut, am inspirat adânc, mi-a plăcut, am scris… 🙂
-Se spunea după debutul „Băgău” că sunteți un one-hit wonder. Ce credeți despre această afirmație? Veți mai putea repeta experiența debutului?
Nici nu știu ce aș putea să cred despre o asemenea afirmație. Nu suntem implicați în niciun fel de competiție… De ce să vreau să repet experiența debutului…?! Chiar și să mă considere unii one-hit wonder – asta s-ar putea să nu dizolve deloc convingerea mea că scrisul implică totuși un fel anume de a trăi. Un stil de viață. Un procedeu care te ajută să respiri limpede, să înțelegi lumea din jur, să supraviețuiești. Dincolo de succese, hituri, vânzări… Debutul a fost o experiență interesantă. Dar este străveche deja, pentru mine… Aș prefera altele noi, dacă nu vă supărați… 🙂
-Știu că respectați un soi de ascetism, stând departe de public și apărând uneori la evenimente. Acest lucru vă afectează sau stimulează inspirația?
Într-adevăr. Prefer singurătățile. Și spațiile rarefiate. Ies cât se poate de rar în public. Nu mă afectează dramatic și nici nu îmi stimulează excesiv inspirația. Este doar o stare de fapt. Un mers al lucrurilor care certifică ideea că ar fi vorba despre o ecuație simplă, cu două necunoscute: eu și Dumnezeu… Restul ar fi efecte colaterale. Mai mult sau mai puțin paralele, care se intersectează, desigur, din când în când. De dragul unei instituții atât de complexe cum este marketing-ul… 🙂
-Văd o tot mai frecventă remarcă în mediul cititorilor: „Dar cum rămâne cu funcția educativă a cărții?”. Ce ne învață „Băgău” sau ce nu ne învață? Este sau nu predestinat unei anumite categorii de cititori?
Funcția educativă a cărții…? Dacă aș fi lipsită de modestie aș spune că această funcție se manifestă plenar din momentul în care cartea a văzut lumina tiparului… 🙂 Dar nu sunt. Așa că, luând în considerare profunzimea unui fenomen cum este educația – și ținând cont de necesitățile atât de tulburi ale publicului cititor – mă gândesc că rezultatul nu poate să ducă decât înspre totala și atât de râvnita libertate: fiecare să învețe din Băgău fix ceea ce vrea, ceea ce merită, ceea ce se cuvine… Sau dimpotrivă. Din nefericire pentru mine, mi-ar fi greu să spun că am scris-o pentru o anumită categorie de cititori. Am scris-o, egoistique, înainte de orice, pentru mine însămi. Și pentru doi, trei prieteni care ar fi avut de descifrat în ea un anumit mesaj. Desigur, asta nu s-a mai întâmplat. Pentru că literatura mea nu a reușit să bată viața lor. Dar am trecut și peste acest impediment… 😛
-Ce vă motivează să scrieți? Posibil sună banal, dar într-o lume în care trebuie constant să căutăm inspirație, motivarea e crucială.
Poate sună bizar, dar eu nu-mi pun problema așa… Nu caut inspirația cu orice preț, nici nu mă grăbesc să scriu – să înșir cuvinte pe foaie, să public cărți cu orice preț. Pentru că mi se pare că scrisul este și despre altceva. Scriem văzând cu ochii, mergând pe stradă, respirând sacadat sau liniștitor. Scriem rugându-ne sau încercând să înțelegem, să traducem emoții în litere sau să aranjăm lumea în fragmente lizibile, comestibile, inteligibile… Așa că aici nu mai încape motivația. Cum spuneam mai devreme, nu scriu pentru că așa știu cel mai bine să respir sau să supraviețuiesc…
-Și nu mi-aș fi iertat dacă nu vă întrebam despre proiectele viitoare sau în lucru. Ce ne aduce Ioana Bradea la masa cititorilor?
Scriu una-ntr-una… 🙂 Chiar și atunci când nu se vede. Doar că nu-mi place să vorbesc despre ceea ce este in progress… E și o superstiție la mijloc. Că în momentul în care descrii ceea ce concepi – riscă să se destrame cu totul, fiind vorba despre un contur nedefinit, nedesăvârșit, imperfect… Mai bine să-i rostești forma în final, când toate socotelile s-au încheiat… E mai sigur și mai sănătos pentru toată lumea… 🙂
-Mulțumim!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Humanitas.ro, Scena9.ro)
