Mi-au plăcut foarte mult romanele semnate de Clara Usón și apărute în anii precedenți la Editura Polirom. Despre „Fiica Estului”, unul dintre cărțile mele preferate din ultimii ani, scriam: „O carte dură, violentă, foarte sensibilă, care are în centru naționalismul, patriotismul prost-înțeles, prost aplicat și cu efecte îngrozitoare.” Iar despre „Asasinul timid”, spuneam asta: „Într-un roman excelent, este vorba despre (auto)portretul Clarei Usón și felul în care viața sa a evoluat dintr-o adolescență timidă și introvertită în scriitoarea de succes de mai târziu, trecând prin episoade întunecate, marcate de abuz de droguri și medicamente, încercări ratate de sinucidere și terapie îndelungată.”
M-am bucurat să aflu că este invitată la FILIT 2024 și am obținut un interviu nesperat, în care am vorbit mult despre istoria din spatele cărților sale:
– Cât de greu a fost să te documentezi pentru pasajele istorice din „Fiica Estului”? Chiar pe coperta a doua a volumului tradus în limba română se spune că „pare aproape de necrezut cum a reușit o tânără scriitoare din Spania să se documenteze la fața locului”.
A fost un proces lung, dar foarte interesant. Atunci când m-am documentat am cunoscut o cultură pe care o ignoram până atunci și care este foarte bogată. Vorbesc, desigur, despre cultura vechii Iugoslavii; acum această cultură a fostei Iugoslavii este, de fapt, a Serbiei, a Croației, a Bosniei. Și, de asemenea, am cunoscut un episod istoric foarte complicat, istoria recentă a acestei țări. În realitate, timp de trei ani am trăit efectiv în zona Balcanilor. Am făcut mai multe vizite în zonă și din punct de vedere mental, în toată această perioadă, eu nu mă aflam în Barcelona, eram în altă parte. În Barcelona, în realitate mâncam, dormeam, dar capul sau mintea mea, tot ce gândeam, erau în zona Balcanilor.
– Care este legătura ta cu spațiu fostei Iugoslavii? Legături de sânge și de rudenie, de interes istoric sau interes pur romanesc?
Nu am niciun fel de legătură biologică, repet și insist asupra faptului că înainte nu știam nimic despre această zonă a Balcanilor. Nu făceam nicio distincție clară nici între croați și bosnieci sau sârbi, cu atât mai puțin între sârbo-croați și sârbo-bosnieci. Dar în afara faptului că îmi plac lucrurile complicate, m-a fascinat această tragedie a Anei Mladic. De aceea, am încercat să clarific, deși nu se poate clarifica ceea ce s-a întâmplat, dar am încercat să înțeleg de ce și-a luat zilele.
– Și credeți că ați descoperit adevărul despre moartea ei?
Nu. Este doar o ipoteză ce am făcut eu, pentru că adevărul îl cunoaște doar Ana Mladic, iar ea nu a lăsat nicio scrisoare explicând lucrurile. Eu doar m-am documentat și am publicat un roman. Pentru că eu în carte am povestit, dincolo de această dramă a acestei familii, a Anei Mladic, am încercat să dezvolt ceea ce s-a întâmplat, să mă duc la nivelul întregii țări și să văd ce s-a întâmplat la nivelul întregii țări, după dezmembrarea Iugoslavei. Pentru că, în cazul de față, tragedia personală este foarte legată de tragedia națională, dat fiind că tatăl Anei Mladic a fost un factor de decizie la nivelul țării. Pentru că tatăl ei, după cum știm, a fost comandantul-șef al armatei sârbo-bosniace și convingerea mea este că sinuciderea Anei Mladic are de-a face cu această funcție a tatălui.
– Nici tatăl nu știe nimic despre sinuciderea fiicei sale?
Este curios pentru că, inițial, tatăl Anei Mladic a declarat că fiica sa a fost ucisă de cineva, el având mulți inamici, inclusiv în interiorul Serbiei. Însă raportul Poliției era foarte clar, pentru că s-a văzut în mod limpede că nu putea să intre nimeni în casă. Însă tatăl nu a dorit deloc să accepte această moarte, cu atât mai mult cu cât Ana și-a luat viața cu un pistol Zastava, un pistol simbolic, deoarece era un pistol pe care îl primise tatăl atunci când a terminat Școala militară, fiind șef de promoție, iar el promisese că acea armă va fi folosită doar atunci când i se va naște un nepot și va trage un foc în aer pentru a celebra această naștere.
Într-o casă plină de arme, Ana a ales exact acel pistol și cu acea alegere a dorit să transmită tatălui un mesaj, pe care însă tatăl nu a vrut să-l primească, să-l recepteze și să-l înțeleagă. De altfel, după moartea Anei, Ratko Mladic a vorbit cu un medium și l-a întrebat de ce fiica sa s-a sinucis. Deci nu știa motivul. Și dacă el nu știe, cum aș putea să știu eu.
– Există vreo diferență între naționalismul sârb și cel al altor popoare? Noi îi cunoaștem ca fiind foarte pasionați de acest subiect, privindu-i ca vecini, de peste graniță. Dar între naționalismul estic, balcanic și cel occidental?
Eu cred că, în fond, naționalismul este același în toate părțile lumii și, în mod paradoxal, atunci când se afirmă că e diferit, este un lucru fals, este la fel peste tot. Danilo Kiš, care a fost ultimul scriitor iugoslav care își spunea „iugoslav”, care vorbea în anii 1970 despre naționalism, a afirmat că naționalismul este o paranoia și o ură adresată fratelui, persoanei care îți este cel mai aproape. Conform acestui scriitori, teoria naționalismului spune că noi, ca să ne distrăm, trebuie să spunem: „Bețivii sunt ei! Noi ne iubim patria, ei doresc să ne distrugă.”
– Avem acum, în România, un candidat la președinție al cărui slogan este „Mândru că sunt român”.
Hannah Arendt spunea că „eu nu iubesc niciun popor, nici pe cel german, nici pe cel american, nici pe cel evrei, eu îmi iubesc doar prietenii”. Naționalismul este o idee abstractă, o construcție, și ceea ce este un accident, faptul că te-ai născut într-un loc sau altul, este un lucru asupra căruia nu ai niciun fel de influență, dar accident devine un motiv de mândrie.
– Chiar aveți un pasaj în carte în care spuneți: „A te simți mândru că ești sârb și nu sloven este la fel de idiot ca a te bucura că trăiești la etajul cinci și nu la trei. Locul unde te naști și rasa căreia îi aparții sunt simple accidente, la fel ca a fi blond sau brunet și a purta numărul 44 sau 42 la încălțăminte.”
Pentru mine, chiar așa este. Aceasta este o idee fără fundament și foarte extinsă mai ales acum, pentru că de-a lungul istoriei frontierele s-au schimbat, apartanența individului la un anumit grup sau altul s-a schimbat de asemenea, cu aceste schimbări de frontiere, iar acest aparent destin comun este o absurditate fără fundament.
– Dar în teoriile politice din ultimii ani, se face o disticție între naționalism și patriotism…
Pentru mine, sunt doar cele două fețe ale aceleiași monede, pentru că aceste diferențieri bizantine – ca atunci când vorbim despre „sexul îngerilor” – și facem distincția între rău și bine, în care asimilăm binele cu patriotismul și răul cu naționalismul nu sunt binevenite. În realitate, nu există naționalism fără patriotism.
– Cum a apărut ideea de interfera poveștile ficționale ale tinerilor aflați în vizită la Moscova cu „galeriile de eroi”, reale, ale vinovaților războaielor civile din Iugoslavia?
La început, mi-am dorit doar să povestesc tragedia acestei familii Mladic, pentru că mi s-a părut foarte puternic apropiată de tragedia greacă, mi s-a părut un conflict foarte puternic datorită faptului că toate indiciile duc la ideea că actul fetei a avut cauzalitate comportamentul tatălui și ceea ce făcea tatăl. Credeam că în câteva luni o să scriu o nuvelă. Dar din cauză că am înțeles destul de repede că această tragedie personală nu avea cum să fie dezlegată, desprinsă de tragedia colectivă, că trebuia să mă documentez și să caut informațiile cu mult timp înainte, cu sute de ani chiar, astfel încât să înțeleg ceea ce se întâmplă acolo și să înțeleg tragedia colectivă din Iugoslavia. Și am tras concluzia foarte fermă că se putea înțelege ceea ce i s-a întâmplat Anei doar înțelegând trecutul acelei țări și tot ce se întâmplase de-a lungul istoriei.
De aceea, am creat, am inventat această structură, care alternează capitolele despre Ana cu galeriile eroilor, care sunt povestite de o voce ironică a unui personaj care intervine el însuși în poveste, acest Danilo Papo.
– Mi-ați spus că Ana Mladic a fost, într-un fel, cauza comportamentului tatălui ei. Dar el nu era sângeros și înainte?
Ce ziceți dvs. este o ipoteză a mea. Dar trebuie să știm că acest Ratko Mladic era un tip foarte dogmatic, care credea în dogme, și el se credea un salvator al patriei. Și în calitate de salvator al patriei, credea, de asemenea, foarte ferm că scopul justifică și scuză mijloace și, de aceea, sacrifică întreaga țară, să zicem, pentru aceste scopuri.
Ratko era violent și înainte, dar impresia mea este că după moartea fiicei sale, pur și simplu a înnebunit. Și, din punctul meu de vedere, cred că asta face parte din tragedie, pentru că Ana, sinucigându-se, a vrut să-i trimită mesajul ca să nu facă asta, iar el, dimpotrivă, a înțeles invers și și-a dublat violența. Și totul s-a sfâșit cu Masacrul de la Srebrenița, care nu avea prea mult sens din punct de vedere militar. Din cauză că și-a dedicat atât de mult timp și mijloace pentru a ucide niște oameni din Srebrenița, care nu aveau o importanță militară atât de mare, a neglijat un front dintr-o altă zonă și asta a făcut ca Milosevic să se supere foarte tare și să-i retragă funcția de conducere. Astfel încât, din punct de vedere personal, tragedia de la Srebrenița a presupus pentru Ratko o degradare militară și pierderea influenței.
– Într-unul din anii anteriori, i-am luat un interviu scriitorului italian Matteo Strukul, absolvent de drept și autor de romane istorice. E un tipar, ca scriitorii absolvenți de drept să fie predispuși la a scrie romane istorice?
Nu știu exact, din experiența mea văd că sunt mai mulți scriitori de romane istorice care au studiat dreptul. Pentru că, din punctul meu de vedere, cei care fac o facultate de drept și nu îndrăznesc să-și asume această profesie care presupune foarte multe riscuri se îndreaptă spre literatură care poate fi ca un sertar în care se găsesc de toate și poți alege de acolo ce vrei, orice. Dar dacă pot duce mai departe comparația pot zice că se poate întâmpla ca această alegere să nu funcționeze foarte bine, pentru că îndreptarea spre literatură e ca o căsătorie de conveniență care poate să funcționeze sau poate să nu. E ca și cum aleg să mă căsătoresc cu domnul ăsta care nu-mi place foarte mult, dar sunt pragmatică, pentru că îmi dă de mâncare și atunci îmi convine să mă complic cu el. Dar, în același timp, să duc cu un alt domn, cu care trăiesc sărăcia, dar viața împreună este pasionantă.
– Trecem de la Ana Mladic la Sandra Mozarovski. Pare că sunteți pasionată de morți suspecte.
Pare că da. Anul viitor va apărea următorul roman în traducere românească, care se numește „Bestiile”. Și acest roman va avea asemenea legături, pentru că obsesiile mele sunt aceleași, respectiv un personaj real, o femeie tânără și foarte frumoasă, dar în timp ce Ana și Sandra erau victime, acest personaj este o „făcătoare de victime”, este o asasină, pentru că, la 23 de ani, ea deja ucisese 23 de persoane, ea fiind teroristă ETA.
– Povestea Sandrei Mozarovski mai naște încă discuții în Spania? Este povestea ei reală tranșată de istorici și de public?
Întrebarea dvs. este interesantă, tocmai pentru că, în această perioadă, scandalurile regelui emerit Juan Carlos au ieșit mult la vedere, s-au făcut publice, în presă sau la televiziune, inclusiv înregistrări video în care apar amantele acestuia. Și se spune că acest bărbat a avut mai mult de 1000 de amante, unele dintre ele foarte faimoase, dar în mod curios despre Sandra nu se vorbește foarte mult, este o temă tabu, pentru că este într-adevăr sinistru ce s-a întâmplat cu ea. Când am publicat romanul acesta în Spania, multe dintre organele de presă care, de obicei, mă căutau și apăreau declarații de-ale mele, de data aceasta nu mi-au luat niciun interviu.
– Atunci când a apărut cartea „Asasinul timid”, Juan Carlos era încă rege sau abdicase deja?
Nu, era rege emerit, deja era rege fiul său, dar se afla încă în Spania. Dar chiar și acum văd că, în continuare, se tace mult despre Sandra.
Dacă Sandra nu ar fi fost atât de frumoasă, ar fi fost în viață acum. Frumusețea ei a pierdut-o. Dar vorbind despre ea, eu vorbesc de fapt în carte despre o perioadă din istoria Spaniei, așa-numita perioadă a tranziției, o perioadă sordidă dacă stăm să ne gândim bine, chiar dacă în mod obișnuit a fost idealizată, dar au fost mulți morți, a fost o represiune a poliției în perioada respectivă și multe alte hibe despre care se vorbește mai puțin.
– Cum este privit acum Juan Carlos în Spania, mai ales după abdicare și mutarea sa în Emiratele Arabe Unite?
E un nerușinat, pentru că a plecat cu mulți bani, așa cum știm cu toți. Nu știm unde se află acești bani, care sunt împrăștiați prin toată lumea, în paradisuri fiscale. În plus, cu aceste înregistrări video ale amantelor, vedem pe ce se duceau banii noștri, ai spaniolilor. Și serviciul de informații, de exemplu, se ocupa cu urmărirea acestor amante, cu amenințări către ele, făcând niște atribuții care nu sunt proprii unor servicii de inteligență, nu asta trebuie să facă. Însă situația este complicată deoarece vorbim de un rege care are statut de rege emerit chiar dacă s-a retras, spaniolii plătesc în continuare servicii pentru acest rege, pentru securitatea lui, deși știm foarte bine că acesta a fost un escroc care nu și-a plătit impozitele. Din punctul meu de vedere, trăim o situație aproape suprarealistă, pentru că fiul său este regele nostru în acest moment și se zice că fiul său nu are nimic de-a face cu taică-su. Aceasta este o ficțiune, că fiul n-are nimic de-a face cu tatăl, dar nu știm cât va dura această ficțiune absurdă, rămâne de văzut.
– Pare mai cuminte fiul…
Cu fiul, fac aceleași lucruri care le-au făcut și cu Juan Carlos. Adică îl pun într-un altar ca și cum ar fi un sfânt, nu știm nimic despre el, în afara faptului că ni se spune că este o persoană exemplară. Nu știm decât versiunea oficială, nu știm nici câți bani are, nici unde are banii, nu știm nimic. Sunt convinsă că vor apărea și în acest caz scandaluri. Impunitatea este ceea ce produce.
– Cel mai probabil, Sandra Mozarovski s-a sinucis sau aceasta este versiunea oficială.
Nu se știe. În orice caz, versiunea oficială este că ea a căzut peste balcon, udând florile. Dar era ora 2 dimineață, o oră la care, hai să fim serioși!, toată lumea udă plantele, nu? Și ghiveciurile erau în partea de jos a balconului, nu erau deasupra. Și ca să le ude trebuia să se aplece, să se ghemuiască și nu să se ducă peste balustradă, așa că această versiune nu stă în picioare.
Deci există două posibilități: ori că s-a sinucis, ori că „a fost sinucisă”.
– Întrebarea asta probabil vi se pune des: cât de multă autobiografie e în „Asasinul timid”?
Este o parte importantă de autobiografie în această carte, pentru că eu întrețes amănunte autobiografice cu ceea ce i se întâmplă Sandrei. Pentru că asta fac în ultimele romane, întrețes realitate cu ficțiune și fac să se întrepătrundă personajele din viața reală cu cele pe care le inventez. Dar în acest roman este autoficțiune și personaje reale. Adică ceea ce povestesc despre mine este adevărat, din punctul meu de vedere.
– V-ați iertat vreodată mama pentru că v-a respins cumva în copilărie, iubindu-i mai mult pe băieții ei, pe frații dvs.? Poate măcar pentru sacrificiul ei de o salva pe Clara, iar și iar…
Desigur. Pentru că eu atunci când eu eram rău și eram foarte rău, am făcut din viața mea un infern și din viața celorlalți, de asemenea, tot un infern, mama a fost lângă mine în mod necondiționat. Și nu o să uit asta niciodată și o să-i mulțumesc pentru asta întotdeauna.
– Achiesați la ideea lui Camus (citată în romanul dvs.), că „viața nu trebuie luată în serios”?
Da, adevărul este că toți suntem tragici în felul nostru de-a fi și deci interesanți și dacă ne face ceva tragici și interesanți este această conștiință pe care o avem despre moarte. Deci dacă ești o ființă credincioasă, religioasă, moartea are un sens și anume viața de dincolo care te duce dincolo și dă sens vieții de aici. Dacă nu ești, cum e cazul meu și a lui Camus, moartea nu are nicio explicație. Sensul vieții și de ce suntem noi aici chiar nu au răspuns. De aceea, viața este absurdă, așa cum spune Camus. Și dacă e absurdă, atunci nu avem de ce și nu avem cum să o luăm în serios.
– Până la urmă, care este explicația pentru care spuneți că nu credeți în unitatea romanului?
Da, este de fapt o replică la anumiți critici literari care îmi reproșau că romanele mele nu au o unitate, se pleacă în toate părțile. Și atunci eu îl citez pe Cervantes, când vorbește despre scriitura dezlânată, împrăștiată, pentru că Don Quijote, care este în mod clar mai bun decât orice roman al meu, conține o mulțime de povești disparate, care n-au nimic de-a face una cu cealaltă, și nu are un fir narativ conducător. Și dacă primul roman spaniol și european din istorie este atât de liber, de ce am fi noi acum atât de rigizi.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
