„Zece povestiri. Pogromul de la Iași”
Editura Muzeelor Literare Iași, 2022
După prima cronică dedicată textului de deschidere a volumului „Zece povestiri. Pogromul de la Iași”, un proiect marca FILIT Iași, am luat o pauză, dar mi-am dat cuvântul de onoare să nu abandonez aceste mici cronici, deoarece fiecare text din acest volum colectiv merită atenție și o spun nu doar din perspectiva cititorului, ci mai degrabă sub aspectul valorii ideatice a fiecărei narațiuni.
Cel de-al doilea text este semnat de prozatorul Bogdan Coșa, pe care, recunosc, încă nu l-am citit până acum, deși romanul său „Cât de aproape sunt ploile reci” s-a bucurat de un interes vădit din partea publicului. Intitulat „Cufărul de lemn”, textul este o povestire despre un cuplu de părinți evrei cu o fetiță mică, tustrei prinși în vâltoarea unui arest, care evident îi îndreaptă spre o moarte pecetluită.
Prima impresie pe care mi-a dat-o Bogdan Coșa în stilistica sa e că își dorește ca persoana care citește să devină un martor activ. Te ajută prin intermediul vizualizării, utilizând mici aluzii precum o simplă mențiune de genul „era murdară la gură de căpșuni” sau felul în care fetița își deslușește visul în care vede un câine „maie” (cu pronunția unui copilaș inocent). Prin intermediul acestor mici detalii, scriitorul ne transpune într-o realitate care pare la ani lumină de cititorul modern.
De fapt, dacă e să urmărim construcția acestei povestiri, intuiesc că scopul de bază a fost crearea nu doar a unei istorii tragice prin definiție, ci mai degrabă de a contrasta prin afinitățile conectate la realitatea unei familii tinere, or în acele vremuri tulburi nu se mai discuta despre compasiune sau despre empatie. Strigătele mulțimii sălbatice care rostea „Luați-i! Luați-i pe toți”, în timp ce personajele noastre pășeau cu ultima rămășiță de mândrie spre necunoscut m-a dus cu gândul la imaginile din filmul Malèna a regizorului Giuseppe Tornatore. Același drum spre un eșafod al condamnării colective, iar bizarul acestei povestiri este înglobat în amestecul de viață – moarte, început – sfârșit. Inocența fetiței care este, de fapt, o întruchipare a speranței, a unui viitor, în care poate binele va câștiga, se izbește de figura obscură, grotescă, hidoasă a morții.
Mi se pare unul dintre cele mai bune texte ale acestui volum, pentru că nu apelează la artificii literare complexe. Este un șir de imagini vizuale transpuse în cuvinte, care are o singură menire: să ne arate fața hidoasă a călăilor. Privind lucrurile din această perspectivă, ajungem să vedem istoria prin prisma senzațiilor și trăirilor umane. Moarte devine o figură, o personificare pe care personajele o văd, o resimt prin emoțiile ultimilor pași.
Pentru mine, acest text a avut și un impact emoțional mai dificil. Pun asta pe seama faptului că sunt mamă și nu-mi pot imagina atrocitatea unor indivizi care pot să-și ducă la moarte sigură semenii, fără pic de milă.
Acest text este astfel o invitație de a medita asupra naturii umane. Suntem sau nu în stare de a face rău? Până unde funcționează natura umană și în care moment lucrurile pot deveni periculoase?
