Invitata cu nr. 35 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Alina Nelega.
Alina Nelega este autoare dramatică, regizoare și scriitoare. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Theatrestueckemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural, pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar în 2021 premiul „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei și în 2022 premiul de proză la gala Radio România Cultural, pentru un nor în formă de cămilă. În curs de publicare: Marioara Voiculescu, mareșala teatrului românesc, la editura Polirom, colecția „biografii romanțate”.
– Este pasionată de călătorii scriitoarea Alina Nelega?
Nu m-am gândit niciodată la călătorii ca la o pasiune, ci ca la o necesitate, impusă de felul meu de viață. De obicei călătoresc fiindcă am treabă. Sunt foarte mobilă, șofez cu plăcere și, trăind într-un oraș mic, în care nu se întâmplă mai nimic, plec și mă întorc acasă, de la distanțe mai mici sau mai mari, iar întoarcerea, mai mult decât plecarea, mă face să mă regăsesc, îmi dă scopul călătoriei, mai degrabă decât călătoria însăși. Dar admit că e o artă să știi să călătorești de dragul de a călători și îi invidiez nespus pe cei care știu s-o facă. Am prieteni care pleacă în China sau Madagascar, în Mexic sau Africa de Sud, colecționând destinații exotice, se plimbă pe cămile la piramide sau fac bunjee jumping în India. Pentru mine însă, dislocarea pe care o presupune călătoria, altfel decât cu mașina mea, e de fiecare dată inconfortabilă, ca și aglomerația și organizarea turistică – detest turismul, călătoriile în grup, programul impus, muzeele și vestigiile unde privirea e direcționată și ți se arată ce trebuie să vezi, nu explorezi de capul tău. Când trebuie să plec de-acasă o fac în general de una singură și cu un scop, iar când ajung într-un loc anume, îmi place să-mi găsesc traseele, să am propriile mele experiențe.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitoarea Alina Nelega? Care a fost călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
A, nu trebuie să-mi imaginez călătoria perfectă, fiindcă am avut-o, doar că atunci nu știam asta. Era în 1990, îmi petrecusem viața imaginându-mi lumea, prin lecturi și acelea cenzurate de o realitate în care cărțile se găseau tot mai greu, dar eu citeam în engleză și aveam o rețea de prieteni cu care schimbam cărți despre alte timpuri, alte culturi și călătoream, da, în felul ăsta. Să-ți spun însă cum a fost cea mai minunată călătorie a mea, prima mea aventură – fiindcă ce e călătoria perfectă, dacă nu o mare aventură?
Era deci în 1990, un an năucitor, al marilor schimbări, când am cunoscut-o pe Dervla Murphy, scriitoare irlandeză de travelogue-uri. Venise în România să scrie, nu atât despre o țară exotică, în care un dictator fusese anihilat, ci despre Transilvania și ce se întâmplase în martie 1990 la Târgu Mureș, dar nu din perspectiva analistului politic, ci din cea a călătoarei care parcurge lumea pe bicicletă, vorbind cu oamenii și cunoscându-le viața. Așa am întâlnit-o – eram reporter la radio pe-atunci și, bizar, ne-am împrietenit. Nu știu nici azi ce a făcut-o ca, revenită acasă, să-mi trimită printr-un prieten o mare sumă de bani, nu-mi amintesc cât era, dar destul ca, pe vremea ceea, să-ți iei o Dacie nouă sau un apartament – mult, în orice caz. Condiția era să călătoresc cu banii respectivi în Irlanda, cel puțin o lună, să-mi organizez singură traseul, iar ea avea să-mi recomande familiile care mă puteau găzdui. Era un fel de busker’s holiday, fără multe bagaje și trăind din amabilitatea prietenilor ei – și ai mei, căci m-am oprit, desigur, o săptămână în Londra. Aveam pe-atunci legături în teatrul londonez, unde am văzut pentru prima oară spectacole în fringe și m-am înfiorat de stângismul militant al tinerilor britanici care mă oripila, venind de unde veneam. Și, desigur, dat fiind meseria mea, m-am amestecat și printre jurnaliștii radio de la BBC, apoi de la BBC – Ireland și The Irish Times.
Aș putea să-ți descriu cum am stat o altă săptămână în Belfastul în care oamenii reușeau totuși să ducă o viață cât de cât normală – deși încă exista gardul uriaș de metal și sârmă ghimpată care despărțea zona de nord, cea mai periculoasă, de centru – , cum am ajuns departe, în sud, în districtul Waterford, printre cețuri și pietrari – constructori ancestrali de case, căsătoriți cu jurnaliste americane, cum am chefuit la teatrul Olympia din Dublin și cum l-am ascultat, printre drink-uri plătite de jurnaliști și actori, pe Mickey Taylor, fostul chitarist de la Rolling Stones, care a urcat pe scenă, pur și simplu, într-un concert al unei trupe oarecare și a înșfăcat o chitară, performând ad-hoc un solo formidabil, în ovațiile asurzitoare ale celor din sală. Acum că-mi amintesc, mă gândesc că poate ar trebui să scriu o carte despre călătoria ceea miraculoasă, pe care-am făcut-o încălcând legea, căci nu aveam viză pentru Irlanda, iar când m-am dus s-o cer, la București, la ambasada Marii Britanii, de unde primisem deja viza pentru Anglia, omul de ordine a râs trei minute nonstop și mi-a spus să mă duc în treaba mea, căci Irlanda nu e o țară și, oricum, ei n-aveau nimic de-a face cu irlandezii. Așa că am trecut lejer, cu trenul, din Belfast la Dublin, nu m-a întrebat nimeni nimic, nici când am intrat, nici când am ieșit. Erau anii 90, iar eu mă nimerisem pe-acolo, rătăcită prin istorie și printre oi.
– Ce cărți de călătorie ai citit în copilărie și adolescență?
Ce puteam să citesc altceva decât Jules Verne, Căpitan la 15 ani, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant etc și, bineînțeles, Radu Tudoran cu Toate pânzele sus!? Am citit și Expediția Kon-Tiki, câte ceva din memoriile doctorului Livingstone și călătoriile lui în Africa, asta prin bunăvoința profesoarei mele de geografie. Îmi plăceau însă mai mult cărțile care mă duceau înapoi în timp sau mă familiarizau cu alte culturi sau cu alte perspective. Mai degrabă citeam, în adolescență, Isaac Asimov sau Ursula Le Guin, expediții imaginare într-o lume sci-fi.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitoarei Alina Nelega?
Poate o să spui că Joseph Conrad nu e autor de cărți de călătorie, dar te contrazic aici – am descoperit cărțile lui studiindu-le în facultate, recitesc cu plăcere și acum Heart of Drakness și Nostromo, cărți despre singurătate și căutarea de sine. Și, bineînțeles, fiindcă îmi plac romanele polițiste, nu mă dau înapoi nici să recitesc, de câte ori pot, The Secret Agent, scrisă cu ironia absurdă și melodramatică a acestui spectaculos stilist al limbii engleze, de origine polonezo-ucrainiană.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Rareori. Dar se mai întâmplă – uite, de curând mi-a căzut în mână o cărticică formidabilă, care mi-a prilejuit o experiență literară amuzantă, dar plină de substanță, a unui autor maghiar de la jumătatea secolului XX, foarte puțin tradus, din păcate: Hamvas Béla. E un eseu hedonistic, se numește Filosofia vinului – iar eu, ca băutoare de vin, nu însă și mare cunoscătoare, din păcate (poate că n-am băut destul), mi-am dorit mult după lectură să fac o călătorie printre vinurile ungurești – dar mi-am dat seama că e imposibil, căci traseele sunt pline de turiști conduși de ghizi, iar ca să merg singură, cu mașina, ar însemna să-mi ratez exact scopul, respectiv degustarea și plăcerea de a savura licorile descrise de Hamvas.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
A, aici e vorba de recitiri, deci: aș lua neapărat cartea lui Hamvas, foarte densă, deși, sau poate pentru că e micuță, aș mai lua de recitit povestirile lui James Joyce, din prima perioadă și aș mai lua ceva mai nou, ceva ce aș vrea să citesc (nu să recitesc) și n-am apucat încă, de exemplu cea mai recentă carte a Laviniei Braniște, Mă găsești când vrei.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Cred că cel mai potrivit, din tot ce-am scris până acum, ar fi romanul meu despre Marioara Voiculescu, o mare actriță și un om cu un caracter deosebit, carte care urmează să apară în colecția de biografii romanțate a editurii Polirom, în această vară.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Îmi place să chiulesc de la program, iar vara, când oamenii musai pleacă în vacanță și se risipesc în isteria călătoriilor, prefer să redescopăr orașul meu minuscul, care îmi rămâne doar mie – și locul ăsta pustiu se transformă, mă surprinde, devine un alt teritoriu, mai sincer. Dar n-o lua la modul absolut, îmi las totuși libertatea să improvizez.
