Youth (2015) – Tinerețe
Regia: Paolo Sorrentino
Scenariul: Paolo Sorrentino
Distributia: Michael Caine, Harvey Keitel, Rachel Weisz, Paul Dano, Jane Fonda, Roly Serrano, Mark Kozelek, Luna Zimic Mijovic, Paloma Faith
Incep cele cateva impresii pe care vreau sa le impartasesc, cu minunatul “Simple Song” – David Lang, in interpretarea mezzosopranei Sumi Jo … sunete care trec puternic dincolo de ecran, impletite organic cu imagini din aceasta “tinerete”, care la randul ei se impleteste si se confunda pana la pierdere, in “batranete”.
Un audio vizual de mare frumusete plastic-poetica a trei vrajitori din capul listei: Paolo Sorrentino (scenario/regie), David Lang (muzica) si Luca Bigazzi (cinematografia). Pentru ca “emotiile sunt tot ce ne-a ramas” dupa o viata traita intru arta si ajunsa in linistea stralucitoare a crepusculului. Moment in care, introspectiv, tai cu lama ascutita, dar cu autoblandete in melancolia dramatica a vietii din urma.
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=EpZCdE1yI94′]
Youth este un film despre tinerete, care vorbeste despre batranete. Si o face cu o intelegere si o duiosie emotionante, trecand in revista, in mijlocul unor bucle relaxate si dilatate de timp, momente ale presiunilor eforturilor uriase intru devenire … multe dintre ele percepute peste ani, a se fi finalizat cu rezultate modeste! Concluzionand ,,, “asa e viata”. Si viata trebuie traita. Dar in asa fel incat sa nu te percepi numai pe tine in conjunctie cu ceilalti, ci si pe ceilalti in tangenta cu tine. Dai tot din mintea si sufletul tau unei singure pasiuni in viata, devoratoare … ca e muzica … ca e filmul … ca este oricare alta arta … si ce mai ramane pentru ceilalti din jur, pentru familie? Ii iubesti, sigur ca ii iubesti, dar ii inseli, in acelasi timp te inseli si pe tine … te lipsesti de amintirea ta legata de ceilalti si la apus ramai singur cu amintirea ta cu tine. Vine ora adevarului. Dar adevarul cui? Adevarul acela al tineretii? Adevarul acesta al senectutii? Adevarul devorator al artei si talentului, care odata implinite, iti confera imortalitate?
Fara sa vreau, in timpul vizionarii, m-am gandit la acest ianuarie negru, care a furat perfid dintre noi, cativa mari oameni de arta … care acum privesc de sus, urmele adanci pe care le-au lasat in cultura umanitatii. Au iubit ei suficient viata? Viata lor? Sau ne-au iubit pe noi cu supramasura si au ars pentru a ne lasa pe noi mai bogati? Sau e doar orgoliul de a fi impliniti si admirati?
Talentul … Cariera … “si ingrata si idioata”! (concluzie a intalnirii- ciocnire dintre regizorul Mick Boyle (Keitel) si actrita sa favorita Brenda Morel (Jane Fonda).
Filmul spune multe despre tinerete, despre senectute, despre viata, despre moarte, despre iubire, despre impacare … Despre modele de studiat, de urmat, despre mentori, despre talent si daruire, despre frumusete sub toate formele.
Si o face prin mijloace specifice lui Sorrentino, mai usor de inteles si de patruns si de simtit psihologic si filozofic, decat in precedentul “La grande bellezza”, prea apasator baroc. In Youth, Sorrentino e mai bland, mai poetic, natura e mai stralucitoare si mai prietenoasa, apa curge-dansand infasurand coconul refluxului memoriei, obiectele devin piese principale ale imaginii – o palarie este eroina principala care imbratiseaza un cuier …
Dar fara cei doi vechi prieteni, personaje emblematice ale artistilor de succes, Fred Ballinger si Mick Boyle si mai ales fara Michael Caine si Harvey Keitel 🙂 , povestea nu ar fi avut aceasta duioasa nostalgie stralucitoare. Nu am fi inteles poate mesajul “cand esti tanar viitorul este aproape, cand esti batran, trecutul pare departe.” Fara autoironiile cu care este presarata prietenia lor (si rudenia in fond), fara umorul scaparator, care se pare ca abia la batranete se manifesta in toata plenitudinea lui, fara momentele relationale dintre cei doi, sau dintre ei si tanarul actor Jimmy Tree (Paul Dano) (aici avem imaginea in oglinda a pasiunii vietilor varstnice intoarse in timp intr-un talent tanar)… fara … si fara … fara Michael Caine si Harvey Keitel … nu am fi avut aceasta Tinerete, ci poate doar Batranete fara Tinerete 🙂 .
Sau poate am fi avut-o pe Madalina Ghenea doar 🙂 . Hm, la inceput am zis ca la ce bun? Ei nu, am gandit superficial … Ca sa il intelegi pe Marele Ghepard Sorrentino, trebuie sa intelegi de ce este nevoie in film de dsoara Ghenea. Urmariti numai scena bazinului, priviti-i pe cei doi batrani urmarind nimfa, priviti-le fetele, ochii … Scena asta inchide intr-o acolada “Tineret-Batranete”. Poti tot ce iti doresti … doar poti sa iti doresti!
Pe K2 … o noptiera … tragi sertarul … si e gol!
Vreau sa va semnalez doua mici fabule (sunt mai multe, nu va faceti griji), din acest film. Prima ar fi momentul cand o sofisticata cantareata frapeaza printr-o interpretare extra-elevata, pentru ca imediat, in secventa urmatoare, frumoasa fata perfect machiata sa se strambe grotesc, sfasiind o pulpa de pui imensa, zemuind in grasime. A doua ar fi fabula “levitatiei”, cand Fred Ballinger ii spune calugarului budist “You won’t fool me. I know you can’t levitate”, pentru ca una dintre scenele finale ale peliculei sa debordeze in imaginea superba a budistului inaltandu-se plutitor catre cer. Fabule, sarade … dar Sorrentino nu se joaca cu noi! Ne trezeste dintr-o dolce far niente periculoasa! Ne impinge sa gandim!
Nu stiu de ce m-a dus gandul, in timpul vizionarii, la Lars von Trier! A fost inconstient, dar ca orice chestie de genul asta, apropierea mi-a spus ceva … au oare un aer comun? Un simt si o privire speciala asupra vietii?
Si ca mai mereu, am fost atenta la coloana sonora. Impecabile alegeri. Va las sa va bucurati sau rebucurati cu o parte din soundtrackuri:
- Onward / Written by Chris Squire / Performed by Mark Kozelek
- You Got the Love / Written by Candi Staton / Performed by The Retrosettes
- Des pas sur la neige / from Preludes, Book 1 / Composed by Claude Debussy
- Just (After Song of Songs) / Composed by David Lang / Performed by Agnès Vesterman, Garth Knox, Sylvain Lemêtre and Trio Medieval
- Dirty Hair / Written and performed by David Byrne
- The Breeze / My Baby Cries / Written by Kath Bloom / Performed by Bill Callahan
Filmul este dedicat lui Francesco Rosi (15 nov. 1922 – 10 ian. 2015)
Vreau neaparat sa-l mai vad, dar cat de enervant este sa nu mai ai nicio sala de cinema in centrul Bucurestiului. Toate sunt in Malluri. Macar daca nu erau lasate de izbeliste frumoasele si traditionalele Sali interbelice de pe bd. Elisabeta. In ultimii douazeci de ani, usor-usor, puteau fi reconditionate!
Nota: 9/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=-T7CM4di_0c’]
