Manbiki kazoku (2018) – Shoplifters
Regia și scenariul: Hirokazu Koreeda
Distribuția: Lily Franky, Sakura Andô, Mayu Matsuoka, Jyo Kairi, Miyu Sasaki
Câștigător al marelui premiu de la Cannes, filmul își merita pe deplin reputația, pentru că este dintre acele soiuri de filme ce rămân multă vreme pe pelicula memoriei.
Este remarcabil, în primul rând, prin firescul și lipsa de manipulare cu care derulează încetul cu încetul o poveste insolită cu șapte personaje, care se dezvăluie spectatorului treptat cu secretele lor și formează un social pentru care sistemul legal pare un pantof de o altă măsură. Legăturile dintre personaje sunt ca acelea dintre membrii unei familii, numai că ele nu sunt de sânge, ci de suflet. Si autorul filmului pare să creadă în supremația acestora din urmă. Tandrețea de la început devine întristare spre final. Nu suntem forțați să credem asta, devreme ce toți participanții la acest film sunt bine intenționați, inclusiv oamenii legii, care își fac doar datoria, și mai ales regizorul, care nu spune nimic dintr-o data, fiindcă nu forțează concluzii.
În fond, ce însemnă să formezi o familie? Ce înseamna să trăiești laolaltă pentru noi, oamenii? Ce importanță au legăturile de sănge când nu există nicio legătură sufletească între oameni? Este familia o simbioză, în care fiecare profită de ceilalți dar totodată dă celorlați absolut tot ce are el? Hirokazu demontează cu grație mecanismele care-i adună și îi despart pe oameni, indiferent de vârstă. Moralitatea copilului este mai puternică decât legile. Bătrânul refuză să moară singur. Sexul adulților este doar o treaptă către înțelegere, compasiune, dragoste. Toate aceste gânduri care nu ne sunt nefamiliare sunt preluate într-o poveste convingătoare prin fluentă și tonul firesc, nouă pentru că este aparte și conduc exact ca micile râuri către un fluviu al respectului pentru dragostea dintre făpturile umane.
În acest caz particular, familia poate sta laolaltă fizic prin situația economică la marginea suprviețuirii, dar ea nu poate rezista fizic prea mult timp, pentru că încălcârile legii se multiplică și ies la iveală. Sufletele însă rămân legate mai departe, sub forma dorului, a tânjirii după celălalt. După rolul fiecăruia în microcosmosul familial.
Acestă nouă capodoperă pe care ne-o trimite cinematografia japoneză este o ilustrată de la o periferie a orașului Tokyo contemporan, pe spatele căreia este scris ceva care-l parafrazează pe Bob Dylan, când spunea că trebuie să fii onest ca să trăiești în afara legii. Când este întrebat de ce a învățat niște copii să fure din magazine, “tatăl” răspunde dezarmant că era tot ce a știut sau putut să-i învețe.
Dezvăluirile despre personaje, luate în parte, pe măsură ce filmul continuă, sunt din ce în ce mai dureroase și mai emoționante. Sacrificiul de tip matern al unei femei care n-a născut vreodată decurge cât se poate de firesc, inertial parcă, în acest context creat de un autor de film care ne-a furat inimile.
