Flic Story (1975) – Povestea unui polițist
Regia: Jacques Deray
Distribuția: Alain Delon, Jean-Louis Trintignant, Renato Salvatori
‘Flic Story’ (1975) este unul dintre ultimele filme dintr-o remarcabilă serie de filme ‘noir’ inspirate de lumea gangsterilor francezi din anii ’50 până în anii ’70. Maestrul genului era Jean-Pierre Melville, al cărui ultim film, ‘Un flic’ din 1972 îl distribuia pe Alain Delon în rol de polițist, luptând contra crimei. Se spune că Jacques Deray, când și-a asumat realizarea acestui film inspirat dintr-un caz și din personaje reale, după ce reușise să obțină participarea celor doi actori, intenționa să-i dea lui Delon rolul gangsterului și lui Jean-Louis Trintignant pe cel al polițistului justițiar. Ar fi fost mai aproape de profilurile rolurilor precedente jucate de cei doi, dar ar fi fost păcat. Inversarea rolurilor îi permite lui Trintignant să facă unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, și nici Delon nu este rău deloc. Rezultatul a fost un film pe care Melville sigur l-ar fi aprobat.
Roger Borniche, din ale cărui carte de memorii se inspiră scenariul filmului, fusese un erou în timpul celui de-al doilea război mondial, care ajunsese în poliție datorită unei istorii personale. Idealist, individualist, neconvențional în alegerea metodelor de lucru, intră destul de des în conflict cu șefii și anturajul colegilor birocrați, unii purtând povara colaborării din perioada războiului. Ajuns la poziția de inspector și cu ambiții de avansare, primește ca misiune capturarea lui Emile Buisson, un gangster evadat și extrem de periculos, care fuge de justiție, jefuieşte şi lasă în urma sa cadavre. Misiunea nu va fi simplă și urmărirea va dura mulți ani.
Scenariul este construit ca o alternanță a scenelor în care apar polițistul și criminalul evadat, cei doi intâlnindu-se doar în final. Duelul dintre Borniche și Buisson din film se traduce într-un duel artistic dintre cei doi mari actori, dintre cei mai populari și mai apreciați din generația lor. Dacă trebuie declarat un câștigător, acesta este Trintignant. Se spune că rolurile de ‘bad guys’ sunt mai ușor de intepretat. Este poate adevărat, dar privirea de ucigaș (uneori din plăcere) a lui Trintignant poate îngheța până astăzi sângele în venele spectatorilor. Criminalul are o singura latură mai ‘soft’: iubește muzica lui Edith Piaf, și acest lucru va juca un rol în prinderea lui, într-o scenă finală de antologie. Toată distribuția este foarte bine aleasă și dirijată, personajele sunt credibile, mediile crimei si al secțiilor de poliție din anii 40-50 sunt foarte autentic reconstituite. Singura critică pe care aș aduce-o scenariului este faptul că nu reflectă scurgerea timpului. Urmărirea a durat mulți ani și a devenit o obsesie pentru presa şi poliția franceză, dar faptele se succed pe ecran în cele aproape două ore de cinema fără a marca timpul cinematografic. Scenariștii s-au bazat poate pe faptul că acest caz era încă memoria publicului în Franța anilor ’70, dar asta nu mai este valabil astăzi. Acesta este însă doar un detaliu minor într-un film antrenant și de atmosferă, care merită să fie văzut sau revăzut.
Disponibil pe Netflix.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
