Uccellacci e uccellini (1966)
Regia: Pier Paolo Pasolini
Distribuția: Totò, Ninetto Davoli, Femi Benussi
‘Șoimii și vrăbiile’ (titlul în italiană este ‘Uccellacci e uccellini’) realizat în 1966 de Pier Paolo Pasolini este un film care se lasă greu descifrat. Regizorul italian încă nu ajunsese să realizeze cele mai controversate creații ale sale, dar acest film îl arată deja ca un creator radical, atât prin încărcătură de idei pe care încearcă să o transmită în cele mai puțin de 90 de minute cât durează filmul, cât și prin modalitatea metaforica în care alege să o facă. Avem de-a face cu o parabolă alegorică incluzând multe elemente cinematografice interesante și inovatoare, unele dintre ele amuzante și stârnind râsul, dar nu este vorba despre un film de divertisment. Problema cu acest film ca și cu altele ale lui Pasolini este că o mare parte dintre războaiele ideologice pe care regizorul și intelectualul italian le-a purtat în epoca sa au fost, de atunci, fie câștigate, fie uitate de istorie. Rezultatul este că privind astăzi acest film, spectatorii îl judecă după calitățile sale cinematografice și de divertisment, adică exact acele componente care pentru Pasolini erau doar unelte de transmis ideile de la creatorul de filme la spectatorii săi.
Povestea se petrece pe un drum nesfârșit. Drumul vieții? Drumul pe care pășește Charlie Chaplin la finele filmelor sale? Cele doua personaje ar putea de fapt să fie Vagabondul și copilul care-l însoțește pe Charlot, cu mulți ani mai târziu. Aici ei sunt tată și fiu, și în drumul lor întâlnesc peisaje și oameni care aparțin realității imediate sau fanteziei pure. Neo-realismul se amestecă în lumea filmului lui Pasolini cu fantezia. Oamenii își trăiesc viața la marginea societății, femeile nu au ce pune în oala de mâncare, chiriașii sunt amenințați cu expulzarea din case pentru că nu și-au plătit chiriile, prostituatele își exercită meseria în lanul de porumb. Cei doi eroi, tată și fiu, eterni vagabonzi, se întâlnesc cu un corb vorbitor care declamă ideologie de stânga și călătoresc în timp cu șapte secole în urmă pentru a converti la catolicism pasările (ulii și vrăbiile din titlu) la indemnul Sfântului Francisc. Universul lor este crud, o epocă se încheie (simbolizată de înmormântarea unui lider comunist), și ulii mănâncă vrăbiile cu toate eforturile catolicismului. Lumea este incoerentă și ideologiile mor.
Mesajul filmului se traduce și printr-o tratare cinematografică demonstrativ ne-convențională, refuzând canoanele, regulile narative sau estetismul. Filmul începe cu un generic cântat pe muzica lui Ennio Morricone. Scenele care urmează par a se afla sub influența neo-realismului, chiar și atunci când un grup de tineri improvizează un număr de dans care și-ar găsi locul și în filmele lui Jacques Demy, contemporanul francez al lui Pasolini. Ceea ce urmează aparține însă mai degrabă supra-realismului combinat cu absurdul. Interpretările actoricești sunt extraordinare. Singurul actor profesionist este Toto, comic și clovn renumit, într-unul din marile roluri ale carierei sale. Tânărul Ninetto Davoli, o descoperire a lui Pasolini, se afla la al doilea film al său, și era destul de anonim și de necorupt de școlile de actorie pentru a se incadra perfect în tonalitatea filmului. Tot restul distribuției este formată din neprofesioniști și ei sunt cei care conferă autenticitate acestui amestec de critica socială și religioasă impregnat de un nihilism oniric de care numai Pasolini era capabil. ‘Șoimii și vrăbiile’ este un film atipic chiar și pentru creația lui Pasolini, inegal, dar care oferă multe momente de satisfacție cinematografică.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.artovercovers.com/2017/04/15/uccellacci-e-uccellini/)
