A Sacrifice (2024) – Un sacrificiu
Regia: Jordan Scott
Distribuția: Eric Bana, Sadie Sink
De când am devenit părinte, mă tot chestionez: care sunt limitele pe care sunt gata să le depășesc pentru a-mi apăra propriul copil și întreaga familie? Ce chestiuni morale pot depăși sau unde pot închide ochii asupra unor chestiuni delicate? Cred că astfel de întrebări și-a pus și personajului lui Eric Bana din filmul „A Sacrifice”, pelicula regizoarei Jordan Scott.
Sinceră să fiu, nu aveam prea multe așteptări de la film, mai ales pentru că notele de pe IMDB erau extrem de joase, iar critica nemiloasă. I-am dat o șansă doar pentru actori. L-am admirat pe Eric Bana în „Delivery Us from Devil”, iar partenera sa de film, Sadie Sink, e una dintre favoritele mele încă din „Stranger Things”.
Revenind la sinopticul filmului, Ben Monroe este un sociolog care studiază impactul cultelor și sectelor asupra mentalității colective. Acesta și-a dedicat întreaga viață înțelegerii unui fenomen complex precum e extremismul religios. Din dorința de a înțelege mai bine cum stau lucrurile, dar și dintr-un escapism conjugal, acesta ajunge în Berlin unde dă nas în nas cu un o formă deviantă de apartenență la secte. Ce nu știe Ben e că fiica sa, Mazzy, vine din California să petreacă un semestru la el și, să fim drepți până la capăt, e o adevărată bombă adolescentină.
Hai să ne îndreptăm atenția spre părțile bune ale filmului. În ciuda notelor mici, mie mi-a plăcut mult construcția narativă. Dezbaterea extremismului religios e necesară mai ales acum, când lumea deraiază de la înțelegerea firească a cultelor și începe să reîmbrățișeze comoditatea vechilor ideologii. Apariția unui guru scelerat, în persoana Hilmei, o femeie perversă, interpretată magistral de Sophie Rois (mi-a dat efectiv fiori), este punctul din care filmul începe să devină tot mai întunecat. Berlinul pierde din culorile sale și se transformă într-un spațiu cenușiu. Mi-au plăcut scenele de dependență a personajelor, în care am putut să observ cât de fragili devenim în fața unor tentații ușoare.
Mi-au plăcut unele personaje. Mazzy a fost exact cum trebuie să fie o adolescentă furibundă, dornică de a alunga orice potențială femeie de lângă tatăl său și mi-a plăcut Hilma, după cum spuneam. Două personaje foarte potente, vizibile, care parcă ocupă întreg ecranul și nu te lasă să abandonezi acțiunea filmului. Marea dezamăgire a fost polițista Nina, interpretată de Sylvia Hoeks, rolul ei fiind foarte ușor de ghicit, și Jonas Dassler, adolescentul care face legătura dintre sectă și celelalte personaje. Am înțeles intenția scenariștilor, dar au jucat prea superficial.
Simt nevoia să spun că pelicula nu e o capodoperă, dar merită atenția publicului măcar pentru dialogul pe care îl poate stârni și pentru că poate servi drept un soi de semnal de alarmă pentru tinerii care cad pradă curentelor ideologiste.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
