The King’s Speech (2010)

The King’s Speech (2010) – Discursul regelui
Regia: Tom Hooper
Distributia: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Derek Jacobi, Guy Pearce, Eve Best, Timothy Spall

In ultima perioada, am fost din ce in ce mai putin impresionat de noile filme, ceea ce a determinat si o reducere drastica a notarilor mele asupra acestora. Un lucru neobisnuit pentru mine, cu siguranta. Cu toate acestea, din primele cincisprezece minute ale The King’s Speech, am fost sedus de calitatea scenariului, de elementele de noutate ale lui, de frumoasa interpretare si de un subiect atragator incat mi-am invins oboseala, l-am urmarit fara respir, iar acest film a devenit favoritul meu cert (cu slabe sanse de a mai fi detronat de altcineva) pentru cel mai bun al anului 2010, cel putin in viziunea oscariceasca al acestui clasament. Trebuie, in mod normal, sa prezint cateva dintre motivele pentru care am facut deja aceasta alegere, desi nu am vazut decat o parte din cele 10 filme nominalizate.

In primul rand, el depaseste cu siguranta celalalt film care se considera a fi favorit – The Social Network. „Discursul regelui” ofera prestanta, se distinge prin eleganta si personalitate, aduce si aroma unei epoci indepartate, aristocratice si care place publicului de orice varsta, in vreme ce „Reteaua de socializare” este in mod sigur un film interesant, insa greu de urmarit pentru necunoscatorii mediului internautic (din ce in ce mai putini, dar suficienti) sau pentru cei care nu inteleg modalitatea de a face afaceri fara suflet, fara sentimente, fara a-ti pasa de opinia propriilor tai parteneri. Din acest punct de vedere, The King’s Speech este fara indoiala filmul mai bun, cel care ofera un scenariu liniar, cu implicatii istorice, cu personaje credibile aflate in circumstante reale si realiste.

In al doilea rand, subiectul este important in istoria omenirii si personal imi aduc aminte ca in anii ’90 l-am cunoscut partial prin intermediul unui serial de la postul national de televiziune, intitulat „Edward & Mrs. Simpson”. Au trecut de atunci multi ani (serialul fusese realizat in anul 1978), iar despre Edward si doamna Simpson se discuta doar tangential in film, desi implicatiile sunt mult mai adanci. Pasiunea dintre cei doi a determinat renuntarea la tron a lui Edward si venirea pe tronul Marii Britanii a lui George al VI-lea, fratele sau, un om extraordinar de potrivit pentru conducere, care insa avea de depasit o problema care il facea aproape incompatibil cu era radio-ului in direct: balbaitul din copilarie.

In rest, este istorie. Dupa vizionarea filmului, va invit sa cititi despre personaje, fiecare dintre ele avand o viata extrem de interesanta, plina de amanunte importante din punct de vedere istoric, dar si o viata personala agitata, in jurul careia si-au construit: pasiunea pentru femei (Edward), capacitatea de conducere si de a-si infrange defectele personale (George al VI-lea), Lionel Logue (un pseudoactor australian ce isi gaseste vocatia de logoped la Londra). Nu lipsesc nici alte personaje importante ale epocii anterioare celui de-al doilea razboi mondial: ii intalnim pe Stanley Baldwin, Neville Chamberlain, Winston Churchill, dar si pe Adolf Hitler.

In al treilea rand, trebuie sa fac o precizare in legatura cu prestatia celor trei actori din rolurile principale. Am regasit-o pe Helena Bonham Carter in sfarsit intr-un rol in care mi s-a parut ca i se potriveste cu adevarat: sotia lui Bernie, viitorul rege, o femeie care aparent nu face parte din artistocratia nobila, ci doar se supune regulilor acesteia, cand este nevoie, mai mult din necesitate decat din obisnuinta, o femeie care este distinsa si simpla in acelasi timp, care isi iubeste sotul si doreste sa il duca spre locul potrivit, prin orice mijloace si cautand leacul potrivit. Geoffrey Rush este cat se poate de potrivit in rolul logopedului si apoi prietenul viitorului rege si mi-a facut o mare placere sa il revad intr-un rol profund, serios, foarte atent la detalii, dupa multa vreme de la „The Life and Death of Peter Sellers”. O voce perfecta pentru un specialist in limbajul vorbit, un om prestant, fara defecte si avand o relatie perfecta cu proprii copii. Fara indoiala, favorit la premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol secundar.

In sfarsit, adevarata masura a talentului actoricesc o da Colin Firth, care incet-incet incepe sa se remarce ca un actor adevarat, rolurile sale fiind din ce in ce mai complexe, mai pline de incarcatura si subtilitate. Sa interpretezi pe regele Angliei nu este usor, insa rolul lui George al VI-lea este chinuitor, defectul sau, asupra caruia se concentreaza in definitiv filmul, balbaiala sa este greu de pus in scena, este nevoie de intregul talent al unui actor ca un defect (fizic, in cele din urma) sa fie interpretat cu acuratete, astfel incat pentru spectatori sa para a fi real. Iar Colin Firth ne convinge in fiecare moment de acest lucru, fericirea lui, dar si prestanta impusa din momentul primului discurs la radio lasandu-i spectatorului lacrimi in ochi, pentru ca, prin actor, incepem sa iubim personajul, sa fim alaturi de el, sa ne dorim sa reuseasca. Si suntem fericiti ca a facut-o.

Suntem partizanii monarhiei, dar mai ales al regelui. Colin Firth, prietenul lui Geoffrey Rush, sotia lui Helena Bonham Carter reusesc ne introduca intr-o atmosfera a anilor demult apusi, dar care pare atat de moderna prin implicarea in poveste, prin transpunerea nu in seriozitatea aristocratiei timpului, ci in sufletele unor personaje care sunt umane, nu sunt inaltate pe un piedestal, avand temeri, defecte, obstacole pe care trebuie sa le treaca la fel ca toti ceilalti oameni. Prin atmosfera de confuzie data de apropierea razboiului sau de impunerea unor noi reguli ale discursului public, se inalta maretia unui om care doreste sa reuseasca. Probabil ca, fara Colin Firth, nici nu ar fi reusit 😀 . Iar el devine favoritul incontestabil la cel mai bun actor la Oscar (cu rezerva ca nu l-am vazut pe actorul meu favorit, Javier Bardem, in Biutiful). Categoric, The King’s Speech este filmul anului.

Nota: 10/10