La dernière femme (1976)
Regia: Marco Ferreri
Distribuția: Gérard Depardieu, Ornella Muti, Michel Piccoli, Renato Salvatori, Giuliana Calandra, Zouzou
Înainte de Lars von Trier (cel ‘rău’ – din ‘Antichrist’ și ‘Nymphomaniac’) a existat Marco Ferreri. În 1976, când a realizat ‘La dernière femme’, scenaristul și regizorul italian îi epatase pe burghezii spectatori (și membri ai juriului de la Festivalul de la Cannes) cu ‘La grande bouffe’, un film în care patru bărbați se adună pentru a mânca până crapă. Cu drama erotică ‘La dernière femme’ Ferreri și-a propus probabil să exploreze din nou limitele, abordând o altă temă legată de poftele omenești – sexualitatea și felurile în care este aceasta percepută de bărbați și de femei. Rezultatul a fost un film controversat, așa cum își dorea, interzis sau limitat la difuzare pe multe piețe cinematografice, al cărui final a devenit un fel de legendă în istoria cinematografiei. Nu avea să fie ultimul film ‘șocant’ al lui Marco Ferreri. Eu l-am văzut la aproape jumătate de secol de la realizare. Cred că dacă ar fi fost realizat astăzi filmul ar fi la fel de controversat, dacă nu mai controversat. Dar este și un film care ridică multe întrebări, îndrăzneț și prin tematică și prin abordare, cu interpretări actoricești superbe, cu actori faimoși în unele dintre cele mai interesante roluri ale carierelor lor, și cu destul mister și ambiguitate pentru a lăsa loc discuțiilor.
Spre deosebire de personajele din ‘La grande bouffe’, care aparțin claselor bogate, eroii din ‘La dernière femme’ sunt oameni obișnuiți, care trăiesc într-un mediu urban neliniștitor prin artificialitatea rectangulară a clădirilor și banalitatea interioarelor. În prima scenă a filmului inginerul Gérard este concediat de la un mare combinat chimic, dar nu pare deloc afectat de această situație. Grijile sale sunt creșterea fiului său în vârstă de în jur de un an și mai ales goana după femei. Aflăm că soția îl părăsise lăsându-i în grija copilul pentru a se dedica unei cariere politice feministe și poate pentru a întreține o relație lesbiană. Gérard o aduce acasă pe Valerie, superba îngrijitoare de la creșa unde își lăsase fiul. Ceea ce începe ca o aventură întâmplătoare se dezvoltă într-o relație complexă. Gérard și Valerie par a nu se potrivi deloc, ceea ce caută fiecare în relație este la fel de diferit ca în relația dintre Marte și Venus. Nu se iubesc, fac mult sex, însă nici unul nu găsește în legătura dintre ei satisfacție, ca să nu vorbim despre fericire. Este Valerie prea imatură? Este Gérard prea egocentric? Cei doi nu sunt capabili nici să iubească, nici să se despartă, nici să se distrugă unul pe altul. Poate doar pe ei înșiși.
Interpretările actoricești sunt formidabile. Gérard Depardieu face aici unul dintre primele sale mari roluri, una dintre creațiile în care se topește în personaj și îl domină totodată, amestec de forță fizică și vulnerabilitate, de sinceritate și de violență reținută. Ornella Muti este fascinant de frumoasă, în același timp magnetică în exterior și rece în interior, exact contrariul cerebralei soții care își părăsise soțul și copilul pentru militantism politic. Personajele rămân deschise interpretărilor și fiecare dintre spectatori va trebui să judece care dintre ei este victima, dacă există vreuna. Sau poate, amândoi sunt victimele împrejurărilor, ale unui feminism militant care își are rațiunea pe scena publică dar care poate deveni toxic în intimitate? Apar în roluri secundare și Michel Piccoli și Natalie Baye. Imaginea lui Luciano Tovoli creează o ambianță care sugerează presiunea existențialistă a unei lumi în care indiferența societății generează crizele personale. Spectatorii care doresc să vadă ‘La dernière femme’ trebuie să fie preveniți în legătură cu extremele sale, dar cei care se vor încumeta vor fi răsplătiți.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
