Under the Silver Lake (2018)
Regia: David Robert Mitchel
Cu: Andrew Garfield, Riley Keough, Topher Grace
Film vizionat în cadrul American Independent Film Festival
Pelicula Under the Silver Lake, a cărei acțiune se concentrează în jurul unui bărbat care devine obsedat de circumstanțele stranii ale crimei unui mogul miliardar și de răpirea unei tinere. Sam (Andrew Garfield), un tânăr pierde vară, devine peste noapte un detectiv neașteptat și se implică într-o situație complicată, în timp ce investighează dispariția misterioasă a vecinei sale, Sarah (Riley Keough) de care s-a îndrăgostit și care a dispărut fără urmă. Sam pornește într-o călătorie bizară de-a lungul Los Angeles-ului pentru a decoda secretul din spatele dispariției ei, lucru care îl conduce în cele mai întunecoase profunzimi ale misterului, scandalului și conspirației. Căutând indicii despre fata misterioasă, este implicat fără voie într-o conspirație sinistră, una care implică miliardari, celebrități, mituri urbane și chiar cultura pop așa cum o știm.
Dacă la prima vedere filmul lui David Robert Mitchel pare lipsit de miză și acțiune, după primele scene, începi să realizezi că mesajele sunt clare și regizorul demontează mit după mit. Filmul Under the Silver Lake, gândit inițial pentru lansare în iunie anul trecut și proiectat în cadrul unei recepții la Cannes, nu a primit inițial critici favorabile. Are un ritm diferit de ceea ce vedem de obicei pe marile ecrane și întorsături de situație ciudate. Violența este insinuată, sexul prezent peste tot, disimulat inteligent în multe scene, iar umorul negru este nelipsit.
Din punct de vedere comic este chiar peste așteptări, iar în ceea ce privește construcția aduce cu pelicule semnate de Hitchcock sau David Lynch. Sensibilitatea lipsește, avem de-a face cu o cultură dominată exclusiv de superficialitate, iar asta se vede în fiecare scenă. Miturile unor generații întregi sunt demontate, demonstrând că fiecare tentativă de a găsi profunzime în cultura contemporană este sortită eșecului.
O parte din vraja ciudată a filmului este țesută în felul în care se referă la predecesorii săi; Patrick Fischler, care a cântat pe omul speriat în Winkie’s Diner, în faimoasa scenă din Mulholland Drive, apare ca un teoretician de conspirație care spionează poveștile unei fantome care măcelărește câini și o femeie goală într-o mască de bufniță care seduce și ucide. Dar la fel de mult este atins prin arhitectura tehnică, dovedind o vibrație cinematică amplificată de cinematografică vibrantă a lui Michael Gioulakis (Iordania lui Peele) și de decorul simfonic din Disasterpeace, la care a lucrat cu scriitorul-regizor David Robert Mitchell în 2014 .
Filmul însă pică în derizoriu când vine vorba de finalizarea fluidă a scenelor. Încearcă prea mult să fie ciudat și să indice prea multe direcții de a elucida probleme, care în final nu primesc rezolvarea căutată. Finalul este mai mult decât imprevizibil, fiind și piesa de rezistență, culmea superficialului. Există și ceva revigorant în legătură cu abordarea ludică a lui Mitchell în istoria sordidă a cultelor și crimelor din Los Angeles, dar și despre cultura și marketingul pop-urilor de înaltă și joasă producție a celui de-al doilea cel mai mare oraș al Americii. O combinație inedită între Vertigo și Fire Walk with Me, un regal de povești neobișnuite. Rămâne la nivelul de abordare ambițioasă, fără a-l depăși acest nivel. O plimbare ciudată, un discurs despre demistificare care merită văzut dacă aveți câteva ore libere la dispoziție.
