Spooks: Code 9 (2008)
Creator: David Wolstencroft
Distributia: Andrew Knott, Heshima Thompson, Liam Boyle
Un serial britanic de spionaj, destul de atipic, conceput ca o naraţiune cu început şi sfârşit, în 6 episoade a câte 45-48 de minute, pe tema: „ce-ar fi dacă Londra ar fi rasă de pe suprafaţa pământului de o bombă atomică la Jocurile Olimpice din 2012?”. Deşi pasabil la nivelul valorii artistice, „Spooks: Code 9” este foarte bine făcut şi cu desăvârşire original, ocupându-şi un loc memorabil în SF-ul de anticipaţie, aproape de „1984” (la care face referire directă), „Children of Men” şi „Minority Report”.
Premisa este extrem de improbabilă, dar scenariştii şi regizorii o fac terifiant de credibilă: o mână de tineri, niciunul mai mare de 25 de ani, conduc o divizie specială de contraspionaj în cadrul MI-5, care se ocupă cu capturarea şi dejucarea planurilor unor terorişti de vârsta lor. Desigur, nu te poţi aştepta ca un adolescent de 15 ani cu o puşcă în mână să fie Hannibal Lecter, aşa că acţiunea este pusă pe steroizi şi amplificată de un montaj eficient, făcut parcă pentru un film al lui Ridley sau Tony Scott. O miză riscantă, căci totul cade în acest caz pe actori şi pe regizori, iar cel puţin în 3 din 6 episoade, chiar funcţionează. Din păcate, din pricina continuităţii, episoadele nu pot fi separat înţelese, dar sunt vizionabile. Mie cel mai mult mi-a plăcut 5.
Ceea ce face filmul şi mai terifiant în universul pe care îl descrie este, pe de-o parte, tocmai stilul comercial abordat cu lejeritate asupra unui subiect atât de şocant, iar pe de altă parte, abundenţa de semne şi simboluri masonice şi numerologice la care face referire, unii considerând că filmul nu face decât o descriere a planurilor geopolitice care deja sunt în joc. Uitaţi de imaginile post-apocaliptice din „Mad Max”, „28 Days Later” şi „28 Weeks Later”. UK poate să fie mai creepy decât ceea ce a născocit Hollywood-ul în ultima jumătate de secol, la care mai adăugăm şi accentul specific britanic şi realizăm că avem în faţa ochilor un „must see” – mai ales dacă renunţăm la pretenţiile artistice şi realizăm că avem în faţa ochilor un produs împachetat sub formă de divertisment.
Chit că americanii au făcut o treabă mai bună, cu serialul „24”… în „24” Washingtonul nu sare în aer. Cu siguranţă, filmul merită un loc aparte în istoria televiziunii, pentru secvenţa de 2 minute de la început:
1 comment