Shame (2011)

Shame (2011) – Rusine
Regia: Steve McQueen
Distributia: Michael Fassbender, Carey Mulligan, James Badge Dale, Nicole Beharie

Am vazut acest film acum doua zile si inca ma gandesc ce as putea sa scriu despre el. Am vazut, de asemenea, ca foarte multa lume l-a laudat ca fiind o capodopera a lui Steve McQueen (creatorul lui Hunger, un alt film foarte apreciat) si ca Michael Fassbender este unul dintre actorii in voga, simpatizat de everybody, nu si de catre mine. Am citit, dupa vizionarea filmului, la Saramon, despre faptul ca este aproape inevitabil sa iti placa Shame,  daca anterior ti-a placut Drive. Si, dupa toate aceste considerente, inca ma gandesc care sunt motivele pentru care acest film nu m-a entuziasmat, desi subiectul este interesant, solutii pentru a atrage publicul sunt, distributia este aleasa cu mare tact si inspirat, iar regizorul face o treaba minunata. Sa vedem!

Brandon (Michael Fassbender) este, din punctul de vedere al unei lumi intregi, un ciudat. Un organism care traieste doar pentru sex, pentru orgasm, pentru placerea sexuala, fara a incerca sa isi dezvaluie sentimentele (daca le are!), fara a incerca sa se implice intr-o relatie sau sa aiba o simpla prietenie cu oricare dintre victimele sale. Nu este nici cel mai frumos barbat, nici nu are cea mai interesanta modalitate de „agatare”, ci se bazeaza pe privirea sa, pe simtul sau de a se apropia de persoanele care au nevoie de un barbat in viata lor, fiind sigur pe sine si pe faptul ca, daca nimeni nu pica in plasa, are posibilitatea unui video chat, unei prostituate sau chiar varianta masturbarii (care nu lipseste de mai multe ori, repetate obsesiv, din film).

Scaparea sa nu pare a fi schimbarea dorita de sine insusi, pentru ca, sa recunoastem, el se complace in aceasta situatie, ii place, si-o doreste, face ce face si atrage persoanele de sex feminin din jurul sau. Sa ne amintim doar frumoasa scena din metrou, in care privirile dintre El si o Ea, blonda casatorita, duce la apropierea corpurilor, la atingerea „intamplatoare” a mainilor pe bara de sustinere pentru ca apoi Ea sa fuga cat mai departe, dornica de o aventura, dar in acelasi timp de evadare, constienta ca nu poate fi, pentru moment, mai mult. Insa el fuge, o cauta, vrea, constient ca nu va fi decat o alta aventura in numeroasele sale aventuri pe care le doreste (si de cele mai multe ori le are) zilnic. Deci Brandon nu este singur decat prin propria vointa, este o stare pe care o traieste pentru ca o doreste, este acelasi crez al vietii pe care l-a trait aproape tot timpul si Charles Bukowski.

Si atunci, in viata lui, apar dintr-o data, doua femei. In primul rand, Sissy, sora lui-Carey Mulligan, care este o persoana atat plina de viata (incat nu refuza o noapte de sex la prima vedere cu seful lui Brandon), dar si o persoana labila emotional, care a avut nenumarate tentative de sinucidere pana la acest moment, dar care nu isi doreste cu adevarat moartea, pentru ca altfel ar fi reusit-o pana acum. In al doilea rand, Marianne, o mulatra, colega de serviciu a lui Brandon, poate prima persoana pe care el o place cu adevarat si pentru care sufera, un adevarat soc. Cum sa ii placa de cineva, cum sa se simta conectat de o alta persoana? De unde vine si primul esec sexual, neasteptat.

Ce isi doreste el cu adevarat, ramane marea intrebare. Desi scena din metrou se repeta la finalul filmului, el pare schimbat: nu mai alearga dupa ea, nu isi mai alatura mana pe bara de la metrou. Dar schimbarea este aparenta, schimbul de privire pare mai intens, iar imaginea lui nu este de „calugar transfigurat”, ci de persoana sigura pe sine, care constientizeaza ca poate atrage doar prin simplul fapt de a fi el insusi. Pentru mine, nu a fost filmul interesant care se anunta dupa trailer si sinopsis. Slabut, plictisitor, drama unei persoane care nu reprezinta o necunoscuta pentru el, ci doar pentru noi spectatorii. Mi-a placut Drive, nu mi-a placut Shame. Poate doar ma asteptam eu la altceva: premisa superba, scenariu slabut.

Alte impresii: Marele Ecran, Raluk, Adina, Saramon.

Nota: 6/10