Sette opere di misericordia (2011) – Şapte opere de milostenie
Regia: Gianluca De Serio, Massimiliano De Serio
Distributia: Olimpia Melinte, Roberto Herlitzka
Vineri seara, am onorat invitaţia celor de la Independenţa Film pentru a viziona la cinematograful “Elivira Popescu”, premiera filmului “7 opere de milostenie” (cu titlul original Sette Opere di Misericordia). La acest spectacol de gala au fost prezenţi: Massimilliano De Serio, unul dintre regizorii filmului, domnul Ezio Peraro, directorul Institutului italian de Cultura din Bucureşti şi producatorul filmului Dan Burlacu.
Din discursul domnului Ezio Peraro, care a precedat proiectarea filmului, am reţinut că realizarea şi proiectarea acestei pelicule are loc practic după o manifestare organizată de Institutul Italian de Cultură din Bucureşti sub titulatura „Italia, pământ al fagaduinţei?”, prin care s-a dorit reflectarea prin intermediul limbajului cinematografic a importanţei mişcării de emigrare dinspre România catre Italia.
Aşa cum ne-a marturisit regizorul Massimilliano De Serio, acest film a fost inspirat atât din drama imigranţilor români în Italia, dar şi dintr-o experienţă proprie, trăită de cei doi regizori (gemeni), când, în ultima parte a vieţii bunicului lor nonagenar, acesta a fost îngrijit cu mult devotament de infirmiere românce. Totodată, regizorul ne-a “avertizat” că filmul nu se adresează publicului larg.
In „Sette Opere di Misericordia”, cei doi regizori spun povestea Luminiţei, una din miile de imigranţi ilegali români care duc o viaţă infernală la marginea unui oraş din Italia, planul ei fiind să găsească o cale, chiar şi ilegală, de a evada din mahalaua a cărei prizonieră este.
Încercările disperate şi ilegale ale Luminiţei, prin furtişaguri, înşelătorie, parazitarea lui Antonio, un italian bătrân, bolnav şi neputincios şi chiar prin o încercare de vânzare a unui bebeluş, de a-şi duce la îndeplinire planul sunt transpuse de către cei doi regizori ingenios, fără a apela la multe cuvinte (dialogul aproape ca lipseşte) şi cu un substrat profund, pe scheletul celor 7 opere de binefacere: vizitarea bolnavilor, hrănirea înfometaţilor, adăpostirea celor fără de acoperiş, adăparea însetaţilor, vizitarea celor aflaţi în captivitate, îmbrăcarea celor fără de veşminte şi îngroparea celor care nu mai sunt, inspirate din învăţămintele din Biblie („Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”, Evanghelia după Matei).
Am apreciat jocul lui Roberto Herlitzka (în rolul lui Antonio) şi a Olimpiei Melinte (în rolul Luminiţei) care şi-au folosit din plin talentul actoricesc pentru a-şi exprima stările sufleteşti numai prin intermediul mimicii, apelând foarte puţin sau aproape deloc la dialog.
Imaginea de final din autobuz, a celor doua scaune lăsate goale de Luminiţa şi de băiatul adolescent care încerca să-i îngrijească rănile Luminiţei, asociată cu titlul ultimei opere de milostenie “îngroparea celor care nu mai sunt”, este impresionantă…
Mai trebuie menţionat că Sette Opere di Misericordia este câştigătorul a două premii la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno, 2011 (Don Quijote Award şi Junior JuryAward) și al premiului pentru Cea mai bună regie laFestivalul Internaţional de Film de la Marrakech, 2011.
Nota: 8/10
(Guest post by Mihaela Stefan)
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=LHaFx7G0FsI’]
1 comment