Ready Player One – Să înceapă jocul (2018)
Regia: Steven Spielberg
Distribuția: Tye Sheridan, Olivia Cooke, Ben Mendelsohn, Simon Pegg
Impecabil acest film din punct de vedere vizual. Adus la standardele cinematografiei moderne, amintind însă de jocurile video ale începuturilor, cred că cei împătimiți de jocuri – moderne sau nu, PlayStation sau jocuri pe televizor – vor considera că ”Ready Player One” este o splendoare. Și mie mi-au plăcut mereu jocurile video, de orice fel, deși nu am avut prea mult timp și spațiu la dispoziție, iar atmosfera de aici, precum și imaginea colorată și antrenantă, contribuie la impresia generală de film pentru împătimiți, pentru pasionați, la fel ca mine. Desigur, nu e totul roz nici aici, chiar dacă am spus cuvântul ”splendoare”.
Într-un viitor destul de îndepărtat, dar care de aici destul de probabil, lumea trăiește mai puțin în real, ci se mută aproape integral în lumea virtuală numită OASIS. Ce se întâmplă acolo? Fiecare om își alege un avatar, se plimbă, stabilește noi relații, pierd noțiunea realității (pentru că mulți dintre ei locuiesc în cartiere insalubre, supraetajate). Cel mai interesant este că, în Oasis, ei își pot schimba viața, prin participarea la concursuri cu premii nemaivăzute, mai ales când e vorba de întreaga avere a lui James Halliday, cel care a creat Oasis, pentru cel care va găsi ”oul de Paște”.
Personajul principal este Wade Watts (un rol bunicel pentru Tye Sheridan), unul dintre specialiștii necunoscuți ai Oasis, care vrea să reușească imposibilul, mai apoi alături de vechii și noii săi prieteni. Multă acțiune, bătălii ”ca-n filme”, acțiune pură, dar nici măcar așa de importantă încât să merită povestită (sunt sigur că cei care apreciază acest gen vor regăsi cu siguranță plăcerea și aici). Nici nu o voi face. Cât privește eroii, ei sunt mai interesanți ca avataruri, foarte bine construite și puse în valoare de imaginea modernă, față de oamenii simpli din spate. În schimb, mi-a plăcut foarte mult coloana sonoră, pentru că abundă în muzica anilor 1980, atât de iubită de mine.
Se vrea acest film un semnal de alarmă în privința viitorului? (Sau cartea lui Ernest Cline, care a fost aici ecranizată?) Aș spune că da, pentru că, dincolo de acțiunea destul de insipidă și plină de clișee ale genului, vedem felul în care ne schimbă tehnologia, până la a ne anula individualitatea și sociabilitatea și a ne transfera în totalitate în virtual. Așadar, poate ceea ce este important la acest film este că ne imaginează și ne construiește un viitor destul de posibil
Dar pentru că eu am fost extrem de concis sau poate nu am fost clar, vă rog să citiți recenzia mai pe larg, aparținând colegei mele, Iulia, aici.
