Rebecca (1940)
Regia: Alfred Hitchcock
Distributia: Laurence Olivier, Joan Fontaine, George Sanders
Alfred Hitchcock trece oceanul in 1939 pentru a face un film despre Titanic comandat de producatorul David O. Selznick, care tocmai lansase Gone with the Wind. La mijlocul pregatirii productiei, Selznick se razgandeste, in parte cucerit de romanul de succes al Daphneei Du Maurier si ii propune lui Hitchcok sa regizeze adaptarea romanului. Este inceputul razboiului in Europa, America este inca neutra si aceasta foarte romantica poveste cu tenta britanica este mult mai potrivita epocii decat scufundarea unui transatlantic in ruta intre America si Anglia. Germanii vor fi cei care vor face insa un film de propaganda anti-britanic din Titanic in 1943.
Rebecca este probabil cel mai ne-hitchcockian film al lui Hitchcock. Actiunea filmului incepe pe Coasta de Azur unde bogatul domn de Winter, proaspat vaduv, este aparent salvat de la sinucidere si apoi cucerit de frumoasa si inocenta tanara fara nume, jucata de Joan Fontaine. Sunt 20 de minute de poveste romantica, jucate perfect si regizate de Hitchcock cu o sensibilitate care ma face sa banuiesc ca ar fi putut fi un excelent regizor de melodrame romantice, daca nu ar fi avut lucruri mai serioase de facut in viata.
A doua parte a filmului se petrece in castelul lui de Winter din Anglia si este singura cu adevarat in stilul maestrului. Tanara devenita acum sotie este coplesita de dimensiunile locului, de fastul si luxul vietii de castel, dar mai ales de umbra si amintirea primei doamne de Winter, Rebecca, cea care pare sa copleseasca si sa domine dupa moarte pe toti locuitorii castelului. Infruntarea psihologica care sta in centrul acestei parti pare a fi centrata intre tanara sotie si intendenta ramasa fidela primei stapane a casei, jucata perfect de Judith Anderson, intr-unul dintre rolurile negative clasice ale istoriei cinematografiei. Ajuta nu numai figura ei nelinistitoare, fata rotunda cu ochii mici miscandu-se parca independent, dar si modul static in care Hitchcock o filmeaza si cadreaza in permanenta – Mrs. Danvers nu este prezentata de Hitchcock ca o fiinta reala, ci ca o punte sau un emisar al Rebeccai dincolo de dimensiunile sale reale, fizice. Prima sotie are nume si memorie, dar nu are figura, imensa casa pe care o domina dupa moarte nu pare sa pastreze vreun portret, ci doar o amintire abstracta, in timp ce a doua doamna de Winter are prezenta fizica, dar nu ii aflam niciodata numele.
A treia parte a filmului cade intr-o intriga politista, care fara a fi prost conceputa si fara a fi lipsita de surprize este totusi prea conventionala si nu a rezistat prea bine timpului. Partea aceasta este si destul de lunga, poate 40 de minute de anchete si legalitati britanice, si cand scena finala a distrugerii castelului incheie filmul in stil de grande finale, o mare parte dintre spectatorii de astazi vor fi fost deja pierduti.
Rebecca are multe momente de cinematografie superba. Filmarea castelului cu folosirea destul de explicita chiar si la nivelul anului 1940 a machetelor da un aer de mister care pare sa prezica si poate chiar va influenta cinematografia capodoperei lui Orson Welles, Citizen Kane. Jocul lui Joan Fontaine (care va mai reveni intr-un film al lui Hitchcock – Suspicion) si in special al lui Judith Anderson le prilejuieste celor doua actrite creatii dintre cele mai bune ale carierelor lor. Laurence Olivier insa dezamageste, cel putin in perspectiva istorica, spectatorul contemporan avand dezavantajul sa-i cunoasca multe dintre marile sale roluri care vor urma – aici insa pare plicitisit si parca nu justifica interesul romantic al eroinei. Filmul este inegal si succesul pe care l-a avut in epoca si renumele pe care l-a purtat in deceniile ce l-au urmat par astazi exagerate. Ca prim film al lui Hitchcock in America este insa un moment determinant, in care vedem deja semnele integrarii perfecte a maestrului in lumea Hollywoodului pe care avea sa o cucereasca si sa o domine in anii urmatori.
Nota: 8/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=PwneccC52fY’]
