Editia internetica a revistei Timpul publica in primul sau numar din acest an la pagina 18, recenzia semnata de Radu-Ilarion Munteanu (rim) a ‘Jurnalului Ozanei’ una dintre cele doua carti publicate postum ale Hanei Fratu la editura timisoreana Brumar: ‘Scriitor israelian de expresie ivrit si romana, scrie intr-o seaca fisa signaletica. Un Creanga hibridat cu Zoscenko si Herschele Ostropolya, deoarece humorul ei exploziv si profund uman il depaseste, n-am nici o jena sa spun vorbe mari, pe alde Shalom Alechem ori Amos Oz. In limbaj argotic-internautic-flamboyant….Nu avem de gand sa incheiem aceasta oferta simbolica de paine si sare la intrarea, din a treia incercare, a Hanei Luana Fratu, pe poarta impodobita cu parfum de brad a literaturii romane, fara pomeni generosul si aplicatul efort al unui grup de prieteni care a fabricat, pe baza unei tehnologii proprii lesne de presupus, textele care au convins Editura. Grup coordonat de inginerul israelian Teddy Hoffman, un foarte bun manuitor al limbii romane si un cap limpede.’
Cartea Hanei Fratu este recenzata si de Viorel Marineasa la pagina 14 a numarului recent din revista Orizont: ‘Editura Brumar a publicat în 2011, sub numele Fratu Hana Luana, volumele Jurnalul Ozanei si Matty si cele sapte mssline. Dupa primele pagini am avut impresia ca ar fi vorba despre un soi de dirty realism, despre un Charles Bukovsky feminin, având obsesia sexului si a literaturii – sau a literaturii si a sexului – (mai putin cea a alcoolului) si dându-se în stamba nu prin universitati si prin emisiuni TV ca a lui Bernard Pivot, ci în lumea mica- mare a internautilor. E altceva. Sigur ca Hana braveaza [i pune la bataie un umor de supravietuire, românesc si evreiesc în acelasi timp. Departe de corectitudinea politica, de bunele maniere si de un stil elaborat, ea cauta sa prinda în felul ei, baietos, obraznic, nonsalant, galagios, deocheat, sictirit, zeflemitor, spurcat, tumultul incontrolabil, stupid al vietii, de la circumstan]e marunte pâna la cele fundamentale. Facând aceasta, nu pregeta sa se tot mire de cât de prost e conceputa lumea (social, politic, moral, juridic, religios). Talmes-balmesul pe care-l descrie (sau îl creeaza, fie din postura unei femei-politai, fie din cea a unei doctorite de la un spital de alienati, fie din cea a unei patoloage de la morga) se structureaza pâna la urma în capul cititorului: rezulta un univers terifiant, colcaind de fiinte demente.’
Cartea de dialoguri a lui Norman Manea cu ziaristul german Hannes Stein este recenzata de Dana Pirvan-Jenaru pentru ‘Observator Cultural’: ‘Cartea este rezultatul unui amplu dialog de trei zile, purtat în limba engleză, cu jurnalistul german Hannes Stein, în casa lui Norman Manea din campusul Universităţii Bard College: „începeam discuţia imediat după micul dejun şi o continuam după-amiaza, după o adevărată siestă românească“, descrie Hannes Stein atmosfera discuţiilor. Volumul reprezintă panoramarea evenimentelor capitale care au marcat drumurile exterioare şi mai ales lăuntrice ale vieţii „aventurierului“ Norman Manea: prima amintire din copilărie (aceea a unei zile însorite şi a uşii deschise a bibliotecii bunicului), deportarea şi percepţia copilului de numai 5 ani asupra lagărului (panică haotică, bătăi, foamete – „Pentru un măr dădeai un inel sau o pereche de pantofi“ – , corupţie, continua ameninţare a morţii, tifosul ce duce la dispariţia bunicilor), momentul eliberării, comunismul naiv al elevului Norman Manea şi lecturile aferente „basmului“ comunist. Deşi nu este prima dată cînd Norman Manea vorbeşte despre aceste experienţe prin care a trecut, rîndurile se citesc cu acelaşi interes şi au acelaşi impact puternic, datorită clarităţii frazelor scurte, lipsite de patetism şi de artificiul literaturizării, mărturisirile deschizîndu-şi astfel mult mai uşor drumul căte cititori.’
Geo Serban dedica tot aici un articol numit ‘Secolul lui Haulica’ fenomenului literar si cultural pe care l-a reprezentat si il reprezinta revista Secolul 20 (21): ‘Dacă, iniţial, se limita la formula eclectică de magazin profilat pe selecţii şi traduceri din producţia literară de actualitate pe mapamond, treptat a vizat ţeluri mai complexe. Suma ambiţiilor intrate în joc, pe măsură ce echipa redacţională a căpătat experienţă şi s-a omogenizat, avea să fie exprimată concis în sintagma „nostalgia sintezei“, acoperită sincronic de transformările substanţiale introduse de Dan Hăulică în arhitectonica Secolului 20. Vara lui 1967 îl găsea încărcat de responsabilitatea metamorfozelor discret vestite pentru cine lua atent pulsul sumarelor. Numărul pe luna aprilie apărea sub genericul: „literatură şi plastică“ – o joncţiune programatică, circumscrisă de Dan Hăulică prin fulgerătoare amorse retrospective pe tema Ochiul divinator al lui Balzac (consideraţii întocmai reluate în itinerariile livreşti, mereu incitante, aleGeografiilor… asamblate peste ani). Imediat, altă cuprindere panoramică (în nr. 6/1967) cu o convocare armonioasă de prozatori, poeţi, regizori de film atraşi de dinamismul străzii, de la Henry Miller, Scott Fitzgerald, Boris Pasternak, T.S. Eliot, John Dos Passos, Evgheni Evtuşenko, Heinrich Boll, Siegfried Lenz, Marie Luise Kaschnitz pînă la Pier Paolo Pasolini, Vittorio De Sica, Michelangelo Antonioni, fără a epuiza lista ofertelor generoase către un cititor opresat de ţarcurile cenzurii, poate hărăzit să afle în premieră de unii dintre cei înşiraţi. ‘
Simona Sora scrie in Dilema Veche sub titlul ‘Poezia e viata’ despre volumul dedicat Angelei Marinescu la implinirea varstei de 70 de ani: ‘Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese (la incredibil de fireasca vîrstă de 70 ani, după o viaţă de boală gravă) de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora. Trebuie să vrei, încă o dată, în confesiuni sau portrete la fel ca în poezie, să sari „prăpastia între expresie şi adevărul vieţii“, ca să fii propria poezie, propriul limbaj dus pînă la ultimele lui consecinţe. Căci, nu-i aşa, şi acest volum omagial (care nu este pe de-a-ntregul al Angelei Marinescu) este ultimul, aşa cum fiecare carte a sa a fost ultima cu putinţă. Şi, într-un fel, Angela Marinescu 70 nici nu poate fi decît ultimul volum de autoexpunere explicită, căci dacă distanţa între poezie şi viaţă este anulată voit, cea între poezie şi „poetică“ nici n-ar trebui să existe.’
Tot aici Marius Chivu scrie despre volumul de traduceri semnate de Grete Tartler a romanului epistolar ‘Astra’ semnat de Carmen Sylva si Mite Kremnitz: ‘Povestea tandemului celor două scriitoare germane – dintre care una era şi prima regină a României – sub influenţa cenaclului junimist condus de Titu Maiorescu este în sine subiect de roman. Bine documentată, prefaţa traducătoarei Grete Tartler oferă o imagine lămuritoare cît se poate de necesară a vieţilor şi carierelor celor două scriitoare. Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, scria poezie de la 16 ani, vorbea mai multe limbi, studiase pianul cu Anton Rubinstein şi Clara Schumann, iar după 1880, cînd România îşi cîştigă independenţa de stat, începe să-şi publice primele opere (poezie, nuvele, aforisme premiate de Academia Franceză), inclusiv traduceri din literatura română (versiunea ei în germană a poemului „Melancolie“ va marca, în 1878, debutul absolut al traducerilor lui Eminescu). Mite Kremnitz a ajuns în România însoţindu-şi soţul, nimeni altul decît cumnatul lui Titu Maiorescu şi medic personal al regelui Carol I. Poliglotă, pasionată de filozofia germană, prozatoare care-şi atrăsese supranumele de „Zola a Germaniei“ (după ce a debutat în engleză cu pseudonim), apoi una din muzele lui Eminescu, Mite Kremnitz a lucrat împreună cu Carmen Sylva la antologia de traduceri din poezia românească Rumänische Dichtungen (1881). Colaborarea celor două scriitoare a continuat vreme de şase ani, timp în care au publicat şase cărţi, şi s-a încheiat, se pare, pe fondul unor nepotriviri nu doar temperamentale, dar şi cultural-religioase: Mite Kremnitz era protestantă cititoare de Kant şi Nietzsche, în vreme ce Carmen Sylva avea o preferinţă pentru parnasianismul francez, spiritism şi budism. Considerat cel mai bun roman al lor, Astra (1886) este al doilea dintre cele trei scrise împreună şi a cunoscut o primă traducere românească, chiar un an mai tîrziu, în versiunea publicistului şi istoricului G. Ionescu-Gion. Tot din substanţiala prefaţă a Gretei Tartler aflăm că ideea şi planul romanului epistolar i-au aparţinut lui Carmen Sylva (beneficiind inclusiv de sugestiile reginei Suediei, aflată o vreme în vizită la Sinaia şi căreia romanul îi este dedicat), Mite Kremnitz fiind creditată cu ideea finalului.’
Raisa Stoleriu scrie in bookblog.ro despre ‘Scoala pentru prosti’ a lui Sasa Sokolov aparuta in traducere la editura ALL: ‘Cu toate paradoxurile, simbolurile şi hermetismul său, Şcoala pentru proşti rămâne o carte a simfoniei limbajului, aşa cum un critic a afirmat că Sokolov a rescris ultimele pagini din Ulise ȋn ruseşte. Din cauza acestor jocuri, a căutării de ,,nou” ȋn sintaxa limbajului, romanul este o provocare ȋn primul rând pentru traducători: cât oare s-a pierdut din esenţa lui ȋn traducerea românească? De asemenea, este o carte dificilă pentru cei ce nu cunosc Rusia şi totodată dificil de ȋnţeles pentru cititorul neavizat.’
Emilia Doicu de la Filosofi@Iasi scrie despre recitirea scrisorilor lui Van Gogh: ‘Ceea ce impresionează mereu sînt frecventele propoziții la imperativ, curioase într-o scrisoare adresată altcuiva, propoziții adresate, în fond, lui însuși. Vincent Willem Van Gogh este aspru cu sine, căci de timpuriu a aflat că însăși munca unui creator este aspră. Își repetă mereu acel trebuie al unui imperativ care îi domină existența: ”Dar trebuie să cîștim timpul pierdut datorită faptului c-am început mai tîrziu decît ceilalți; așa că trebuie să muncesc îndoit, cît pot eu de bine (1, p.212); sau: ”Trebuie să mă arăt ferm și neînduplecat ca o lamă de oțel” (1, p.109). Doar urmînd acest program despotic, existența lui fulgerătoare s-a putut împlini într-o operă magnifică.’
(Dan)
Saptamana trecuta nu am putut participa la aceasta rubrica, de aceea vreau sa completez istoria Strazii Franceze cu al saselea episod semnat de Silvia Colfescu pe blogul sa Istorioare bucurestene.
Saptamana ce tocmai a trecut, Dan-Liviu Boeriu a fost unul dintre cei multi care au scris despre Amantul doamnei Chatterley, romanul lui D.H. Lawrence. Bine, isi intituleaza nitel socant postul, dar continutul articolului conteaza pana la urma :). Si ne spune: “Mi-a plăcut, în primul rând – trebuie s-o recunosc – pentru o anumită cutezanţă a temei. Nu e uşor să decupezi din realul social al vremii în care trăieşti un subiect care riscă, dacă nu va fi tratat corespunzător, să intrige într-o asemenea măsură încât să facă aproape inexistentă receptarea estetică a poveştii. Norocul lui D.H. Lawrence este că scriitura lui are volum, are savoare şi, mai presus de toate, are viaţă.”
Pe „nemirabooks”, Cristina Serbu vorbeste despre „Forma apei”, scrisa de Andrea Calogero Camilleri, <<care ne ofera o felie savuroasa din Sicilia, cu oamenii ei “care vorbeau un dialect de neinteles, parca facut mai mult din taceri decat din cuvinte, din indescifrabile miscari din sprancene si din cute imperceptibile itite din cand in cand pe obraz”, cu traditiile, superstitiile si cutumele uneori de neinteles pentru un strain.>>
Surpriza “Caragiale” pe care ne-o face Radu Oltean este remarcabila: “Aceasta bijuterie umoristica a fost scrisa de Caragiale in anul 1900 si a fost publicata in ziarul Universul. In 120 de ani nu s-a schimbat nimic in mentalitatea romanului…Imaginile ce insotesc articolul sunt de la diverse manifestatii bucurestene din perioada 1924-1936. Nu am putut gasi de pe vremea lui nenea Iancu…”. “AGITATII IN CAPITALA” Atat de noii si atat de vechi is toata :).
(Delia)
Un scriitor apreciat de tineri, fiind el insusi un tanar, Andrei Ruse ii ofera un interviu lui Constantin Pistea, pe blogul acestuia. Iata ce spune despre inspiratie: “-Ce faci când n-ai inspiraţie?
– Spunea Dan Lungu recent, într-un interviu, sper să nu-i greşesc afirmaţia, că talentul înseamnă să scrii bine şi când n-ai inspiraţie. Cam asta ar fi ideea. Dar bine, eu nu cred în inspiraţie. Un om este de felul lui „inspirat” sau nu. Un om este tot timpul creativ, pentru că aşa-i stă-n fire. Sau nu. Bine, sunt zile proaste şi zile bune, există chef şi există lene. Pe lângă toate, multă muncă. A termina un roman înseamnă multă muncă şi determinare, pe lângă inspiraţia de care spui şi alte păsărele sau floricele pe câmpii. Poate deveni chiar o tortură la un moment dat, dacă nu-ţi aloci bine „dozele”. Te poate înnebuni sau te poate însănătoşi. Pe mine m-ar înnebuni să nu scriu. Altfel, eram internat demult.”
Despre ultima carte a lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul o recenzie cuprinzatoare si care ne-a dat pofta de a citi si noi romanul a scris Delia acum putin timp. Recent cuvinte frumoase am regasit si la Rontziki: „Cunoscând spaţiul concentraţionar comunist mai mult din poveşti, cred că, în abordarea unei astfel de teme, este foarte importantă nu doar oferirea unei informaţii cu privire la acea perioadă şi la întâmplări, ci crearea atmosferei aferente, zugrăvirea închisorilor într-un mod care să atingă şi cititorul nefamiliarizat direct cu ororile din acele vremuri, iar romanul Matei Brunul este un exemplu în acest sens. Atmosfera apăsătoare, care mi-a amintit întrucâtva de cea din cărţile lui Paul Goma citite demult, m-a urmărit nu doar în timpul lecturii, ci şi după ce închideam cartea…era în continuare prezentă şi nu-mi dădea pace până nu o redeschideam să citesc mai departe.”” Un must read, asa cum spune ea!
Ultima carte a lui Michel Houellebecq, “Harta si teritoriul”, a fost destul de discutata prin blogosfera literara pe la noi de la aparitia in traducere romaneasca la editura Polirom. Ultima recenzie o intalnim pe Capricornk13 in saptamana precedenta: “De când am terminat romanul mă tot întreb dacă nu cumva francezii, care-l urau cu patimă, i-au dat Goncourt-ul în primul rând datorită faptului că îşi ucide alter ego-ul din roman în mod atroce. Probabil că nu sunt singura care şi-a pus întrebarea şi e şi mai probabil că Houellebecq, cinic, inteligent şi maliţios cum e, a făcut-o dinadins! În orice caz, mă înscriu şi eu printre victime (parcă-l aud râzând sarcastic!): Harta şi teritoriul mi s-a părut net peste Posibilitatea unei insule şi Particulele elementare pe care i le-am citit anterior.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Delia, Jovi
